Vasile Munteanu

azi, vei citi degeaba aceste versuri goale, în care un alt suflet, de vine-i nepoftit, aceste rânduri scrise-s anume pentru mine să pot din mine însumi afar’ să te invit posezi canini tăioși,

Motto: „Protagoras spunea că se poate discuta despre orice lucru pro și contra deopotrivă, și chiar și despre acesta, dacă orice lucru poate fi discutat pro și contra” - Seneca Că poezia, ca gen

Motto: „Dacă maimuțele ar izbuti să se plictisească, ele ar putea deveni oameni.” - Goethe Am să îmi permit, pentru a sugera punctul meu de vedere acelora care au bunăvoința să parcurgă această

cana are coada nouă, eu cu mâinile-amândouă nu pot cana să o țin de aceeași toartă nouă nu ne-ajunge așa, să bem apa toți deodată, tot mai bine ar fi de cana am găsi-o-n apă

În nopțile cu lună plină din perioada asta, cum stăteam eu așa fără să fac nimic (doar stăteam, nu și gândeam) mă ia, așa, „nu-ș pe unde cu nu-ș ce”, dar cert e că nu mă prea simțeam bine. Nu-i bai,

Dragă Radu, Nu vreau să crezi că sunt genul care aruncă „pisica neagră în curtea altuia” sau care „scoate castanele din foc cu mâna altuia”. Eu îi mulțumesc lui Liviu Dascălu pentru

galeș, ca un răsărit de primăvară, sufletul, mirându-se, rupea zăpada aerul păștea muguri de fericire – prea fragezi pentru a îndestula visul, prea dulci ca să putem opri cascada copacii

când pe masă cade mâna lângă tâmpla ce-a căzut, ce-a fost nebuie goală, ce-a fost lumea a trecut ca o batere de aripi în cădere închide-un cerc mult prea larg pe din-afară înăuntru mult prea

tu vii și pleci eu nu vin – precum oasele pașilor tăi desculți ca o orgă suspin când vântul mă golește de praf și mă preface în vânt tu vii și uneori incandescentă pasăre de lumină

e o durere lenevită în strânsoarea prea ludicului umăr înflorit a carne încât în suflet mi se scurg umori și-o noapte cadaverică-n burlane în aerul leuc a-nmărmurit și praful răsună ca o

inima mea e mai bătrână decât mine; ea nu s-a născut o dată cu frica halucinantă de vise cu foamea ritualică, setea sau cu plăcerile cărnii omul de Cromagnon picta cornute rotunde ca sânii de

un întuneric ca în nopțile de vară, pe miriști caii tac – ascult mohorul, ating cu talpa goală șleaul brăzduit, lăsat de la însămânțare cu tractorul arar, pășesc peste grămezi de boabe anume

să simți în tine încolțind cuvinte ca într-un bulb cu rostul îngropat bucolic străpungând zăpezi de aer sub coaste rupte-n verde degerat cutremur calm pe-un kakemono un maestoso ritm,