Vasile Munteanu

îți puteam citi pe chip poezia uneori extaz ai fi zis structural alteori grimasă ca o lene a cărnii deformai realul printr-o umbră cu spini aerul lua formă rotunjindu-ți petalele curcubeul

nopți voluptoase lucind femei de haos s-au dezbrăcat până la suflet risipindu-și căldura mirosind a uter a raze de rut prelinse în sine din vârful buzelor dumnezeu mi-a sărutat întunericul

Motto: \"un marinar pe lada lui, ya, ya, yo…\" ca o lume de hârtie răgușeau abisurile infernale stâncile cascadă se făceau mușcau flăcări limbi de șarpe păsările nezburate

ciupește-ți obrajii fă-ți dâre adânci îmi placi când roșești până la sânge până la vene cu râuri lungi vioara naște pianul geme cu degete nai răsfiră-ți părul descheie-ți

când am pus pe umeri starea unei frunze muribunde îmi trosneau lemnosul trup coaste fragede plăpânde rădăcini înflorea talpa înspre cer visam păduri venele trasau cărarea sfintelor

solitarul împreunărilor de circumstanță port în piept luna unei etnii subacvatice limba mea șoptește aerul mort păsărilor navighez răsturnat pe o plută răsturnată între lumi fără sens ca o

alungă visele să rutul arde ruguri le aud topind (u) se clatină inima apa are chip (u) l-am băut (r)ouă cântec de leagăn adorm porumbei clepsidre(le) stă pân(ă) curcubeu sfinți

poeții aparțin civilizațiilor extraalfabetice umanul nu are valori ele sunt ale animalelor singura istorie o scriu preoții sentimentelor restul este prostie a simțurilor

literatură trivială cu nuanțe de rahat trandafiriu sacagii metaforelor au secat vocabulare antropologice sunați hingherii să castreze cronicarii comunitari bourii moldoveni au greabănul de

eteroclite viziuni înfiorându-mi carnea (nu-i așa că și voi ați trăit sentimentul pe care nu l-a trăit nimeni?) joacă și experiment ca o disecție pe cuvinte chirurgii au omorât poeții

noaptea gâfâind se târâie pe ziduri de beton câine însetat legat nu prea departe (cât să n-ajungă) de castronul cu apă luna vitriolantă scrie tăceri peste albele cruci ai zice că sapă o

o stâncă-naltă colțind de piatră – ca o cascadă deasupra mea un stâlp de apă lumini dezgroapă – cer fulgerând sub talpa mea ochi înfrunziți îngeri răzvrătiți – haos fecund sufletul

sălbăticie ți-am furat izvoarele te-ai stafidit șerpuiesc prin carne învâltorate albii de sânge în dreptul inimii mi-am pus o roată de moară un ciobănesc mioritic la gură îmi latră și plânge când

copaci uitând ziua în care și-au ieșit din coajă și din tăcere zilele sunt inelele sufletului care se poate măsura începând de oriunde există o frunză în junglă nu ai nevoie de costum de cravată