Cel ce ridica poezia de poezie va pieri

lumea începe de la capătul ploii caii întorc pământul cu fața în jos mă rușinez i se văd dedesubturile roz imprimate cu inimioare ruginii crește metalul cu spic de aramă vântul suflă în boabe prelungi simfonii se strâng cete-cete albaștri copii cântând își fac cetate de paie uscate păsările cerului hrănite de dumnezeu sunt mereu mai numeroase decât spicele țăranii își mărită de copile fiicele cu vânătorii care stăpânesc muntele se vor bucura: vor primi cai in loc vor schimba carne pe carne vor răsturna iarăși pământul cei fără de arme cine lucrează pământul de pământ va pieri pe calul de lemn când eram copil am fugit de acasă să aduc din pădure sămânță de carne și rugul de mure al pruncilor care nu s-au născut fete cine stă în cer de ceruri nu vede cândva citeam ieri vă citeam și azi mă minunez „Călătoria definitivă” de Juan Ramon Jimenez „… Și voi pleca. Și păsările vor rămânea cântând; și va rămânea grădina mea cu arborele-i verde și cu fântâna albă. În fiecare seară cerul va fi albastru și placid; și vor suna cum stau acum sunând clopotele clopotniței. Vor muri cei care m-au iubit; și țara an de an se va-nnoi și-n colțul acela de grădină spoit cu var și înflorit, spiritul meu va rătăci nostalgic… și voi pleca; și voi fi singur, fără cămin, fără arbore verde, fără fântână albă, fără cer albastru și placid… și păsările vor rămânea cântând.”