unu și jumătate

cam mult ne-ai lipsit...
textele tale fac parte din acea fericita categorie din preajma carora pleci cu o stare tulburata si tandra.

linistea, puritatea si echilibrul, toate in stare pura, au devenit agresive de parca au ajuns la capatul lumii si asteapta acolo sa apuna soarele.
cuvintele si gesturile, neputand fi protejate, au devenit dureroase, stanjenitoare, inutile.

frumos

Superb poem, mi-a mers drept la suflet, multumesc:)

,,doar scriu țesuturi viu întors pe dinăuntru
cu semnul înclinat mai mult în pieptul stâng
că îngerii în slavă sunt și mai morți ca mine
dacă-ntr-o așa seară nu cîntă beau și plâng``

..iau cu mine aceasta strofa, de-o muzicalitate desavarsita.
drag - Lory

Lipsit? Ehei, s-ar putea spune multe la capitolul asta, desi, intr-un fel n-ai lipsit deloc.
Nu te regasesc acelasi, mici schimbari au intervenit pe aici pe colo. Poate putina resemnare? Multa tristete, dar si ceva nespus, ceva care miroase a vis si primavaratic.
O citez pe Nia: \"frumos\".

Un poem pe care, daca il citesti intr-o anumita cheie, te sfasaie iremediabil. O perspectiva pe care eu una nu am mai vazut-o, lumea inchisa si moarta imprejurul unei dureri si vini atat de puternice incat ai senzatia ca respiratia este cel mai dificil si inutil lucru cu putinta.
Cutremurata de aceasta poezie (dar spunandu-ti ca este una dintre cele mai bune pe care le-am citit de mult timp incoace), mai arunc o privire...
o arșiță în aer cum n-a mai fost de mult
sau gura mea deodată mă doare prea uscată
coboară moi din ceruri mici brațe de copil
și îmi răsar ’nainte-mi strigându-mi roșii: tată!

dar nu tresar merg leneș cu râset de călău
și scutur poala hainei zvârlind în lume pasul
pe loc se umple cerul de răni și vânătăi
și podidit de sânge în mine cade glasul

si ma opresc, ma opresc, cu un gust sarat in gura...

Imi pare bine ca te-am descoperit (valabil pentru toata seria de azi, dar iti las semn aici).
Primele doua versuri deja imi curg prin vene :)... imi place simetria dintre inceput si sfarsit... altfel, ma vad cam fara cuvinte, semn ca m-a umplut putin de rani si vanatai chestia asta. Mai vin :)

Fiecare vers e un plus de vibratie rascolitoare care pastreaza si poarta mesajul incandescent pana la ultimul cuvant al poemului.
Fiecare strofa e o podoaba metaforica neasteptata lasand cititorul cu gura cascata si inima alertata de emotie.
N-are sens sa mai despic firul in patru si sa repet ce au sesizat si altii.
M-au coplesit imaginile si constructia inchegata, adanca, cursiva curgandu-si drumul asemeni unui fluviu viguros stapan pe albia stiuta de demult.
Pentru mine esti nou, sau mai bine zis eu sunt aici atat de noua incat n-am avut pana acum placerea de a te descoperi. Sunt foarte bucuroasa ca intamplarea mi-a oferit azi ocazia sa pot citi pe site si poezii scrise cu esenta si maiestria unui condei cert profesional, de autentic talent.
Sa stii ca nu doresc si nu incerc sa te flatez catusi de putin si te rog mult sa ma crezi!
Iti multumesc deosebit pentru delectare si ..mai vreau!

Subscriu la toate câte s-au spus despre acest frumos poem, de rară profunzime și melodicitate; m-am împiedicat doar la versul \"și în cătare ochiul meu e-mpăinejenit\" din penultima strofă; această strofă poate că ar mai trebui cizelată. Ai un stil inconfundabil, Ted, ai lipsit o vreme de pe site și nu a fost cine să te înlocuiască. Fii bine re-venit!

Frumoase versurile, in special aceste imagini:
\"o robă grea de stele-mi strivește omoplații\";
\"un vin strivit în ceruri miroase a fecioară\";
\"jumate înger cânt și jumătate beau/
din vinul scurs pe coapse aproape jumătate\";
\"pe loc se umple cerul de răni și vânătăi\".
In acelasi timp, mi-ai dat doua senzatii care nu pot coexista si nu stiu pe care sa o aleg. Prima ar fi cea de Dumnezeu care s-a saturat sa fie Dumnezeu, iar cea de-a doua de Om care se crede Dumnezeu. Sunt foarte puternice amandoua.
Oricare ar fi din ele, poezia ta imi lasa un gust placut de amar (in cel mai bun sens).
Tudor

Nu ma pot abtine sa recitesc si ..recitesc aceasta poezie magnifica dorind sa ma delectez cu cel mai potrivit desert al sufletului meu: poezia...
\"aproape am murit pe băncile din parcuri
nu îmi aduc aminte de oameni chiar nimic
o robă grea de stele-mi strivește omoplații
mă sprijin în cuvinte dar nu mă mai ridic
...........................................
dar nu pornesc mărețe și-nălțătoare fapte
ci stau pe-o bancă ruptă și nu mă mai ridic
o robă grea de stele-mi îngroapă omoplații
și nu-mi aduc aminte de oameni chiar nimic\" si ma minunez in fata acestor imagini neasemuite cu content incredibil de profund. Un adevarat poet al magicului!