Vasile Munteanu

primo: nu știu de ce intervenția dv mi se adresează mie; am exprimat o opinie sumară, care se raportează exclusiv la rândurile de mai sus; nu am nevoie să fie cineva de acord cu mine.

secundo: pe Dan Puric - artistul îl apreciez la justa valoare; pentru că în altă calitate decât aceea \"oficială\" nu îl cunosc, nu îmi permit să judec valorile sale morale, intelectuale sau spirituale; cu atât mai puțin mi-aș permite să încerc un profil psihologic; ce afirm cu certitudine este că vă permiteți un adejectiv total deplasat atunci când scrieți \"animalic\"; dacă sunteți fericitul posesor al unor date care să completeze portretul său și care îmi scapă, vă invit să cumpăniți cuvintele înaite de a le folosi.

terțo: acuza mea, deși e mai mult un reproș, nu se raportează la inteligența sau caracterul domnului Puric (repet, nu îmi permit); poate părea absurd, pur și simplu m-am adresat unui deget: \"degetului veșnic întins\", care - întâmplător sau nu - aparține domnului Puric; deget care, în concluzia pe care o trage, îmi propune o soluție total antagonică exuberanței afișate: să mă hrănesc peste iarnă (o iarnă spirituală, desigur) cu substanțele minerale acumulate sub unghii de-a lungul verii... comuniste? cu alte cuvinte, domnul Dan Puric este contradictoriu, rândurile de mai sus fiind un talmeș-balmelș analitico-soluționist; pe de o parte, pentru că, deși pozează într-un arhanghel cu pieptul dezvelit, gata să se taie în cuvinte ticluite cu orice balaur capitalist, propune o soluție retrogradă: incendiem bătătura, otrăvim fântânile și fuguța la nănica în munți; că, de-or ieși urzicile, nu mai mor țigăncile...; pe de altă parte, domniei sale îi scapă din vedere un amănunt neimportant: cultura este ea însăși o enclavă; chiar mai autentică decât religia, de exemplu, care îmi seamănă mai mult a sport de masă; or fi fost picturile rupestre o formă artistică incipientă, dar nu ne putem întoarce acolo; cu atât mai mult cu cât, dacă în comunism peștera respectivă aparținea mai mult sau mai puțin tuturor (deci într-o mică măsură ȘI mie), în capitalism, ea, peștera, aparține unuia singur; deci nu mă pot retrage unde și când mă taie pe mine capul; dreptul la proprietate nu îmi permite acest lucru; desigur, și artistul are acest drept, îi mai lipsește proprietatea...

în concluzie: faptul că Dan Puric este un mare artist (în domeniul său) este un lucru lăudabil; cum lăudabil cosider faptul că este o natură profund spirituală; sau faptul că l-a citit pe Țuțea și l-a asimilat; ce nu este lăudabil? evidența că adevărata natură a revoltei sale permanente rezidă în faptul că nu poate fi artist și capitalist în egală măsură; și că, prea obișnuit să se exprime cu ajutorul trupului, când vorbește, nu stăpânește cuvintele, ci se lasă stăpânit de acestea; emfaza nu este un substituent al profunzimii.

Andrei, decât așa plăcere
Mai bine două de „cognac”
Că dacă vezi „încrucișat”
O ai n-o ai e tot un drac.

sau

Cât te-a costat pe tren biletul
Să vezi... cognac la Chișinău,
Ți-ar fi ajuns banii o lună
De-ai fi băut pe la... Buzău.

Văd eu că te roade
Că nu mai ești june;
Ți-a slăbit și văzul:
Numești stele... prune.



Onorat, Ioane.

cred (eu) că nici acest text nu este recomandabil, să analizăm strofele considerate de antecomentatori superioare dpdv poetic celorlalte:

s1: i) \"nu știu/ dar totdeauna\" - ori nu știți, ori aveți această certitudine a incontestabilului repetitiv; \"încerc să-mi împart sufletul\" - sper că nu o să-mi răspundeți (știți dv, ca Moromete) că... \"sufletul e un abur ce se cam plimbă\" (deși această definiție, fără supărare, e mai valoroasă decât întreg acest text); \"rest\"? tare aș fi curios să aflu aritmetica unei astfel de operații...; \"pe care nu-l mai dorește nimeni\" - nu înțeleg, ce reproșați și cui? e cineva obligat să considere nici măcar sufletul lui George Pașa, ci \"restul\" acestui suflet un impertiv categoric (în cel mai kantian mod cu putință)?

s2: \"Din acel rest îți scriu acum,/ conștient că nu va ajunge la tine\"; întrebare: manifestând o astfel de conștiință a inutilului, de fapt, pe cine mințiți și cui scrieți cu adevărat? părerea mea este că vă scrieți singur, dar, negăsind motive temeincie de a vă aprecia singur, tânjiți după aprecierea celorlalți; care \"apreciere\", evident, nu are cum să se petreacă pentru un amărât de \"rest\"; v3, sper că sunteți de acord, nu are nici un dumnezeu - despre ce \"picături de ploaie\" vorbiți, sunteți meteorolog sau ce?

s3: deja de aici încolo (motiv pentru care mă voi opri la acestă strofă) spuneți același lucru; din păcate (pentru textul în sine), în asocieri lipsite de vreo însemnătate, căutări ce se zbat între steril și patetic nejustificat; să vedem de ce: păi, restul acesta (care oricum nu e clar ce este) nu-i nici laie, nici bălaie; nu e \"solitudine\", deși nimeni altcineva în afara autorului nu este conștient de existența sa (deci... este solitudine); nici angoasă (ceilalți, neavând cunoștință despre existența acestuia, nu pot fi cauza vreunui tip de angoasă); cât despre \"sfârtecare pe roată\", efectul este mai mult hilar; despre ce vorbiți, despre vreun accident de mașină, de tren? practica aceasta este atât de \"istorică\", încât simbolistica ei o găsesc vetustă chiar și pentru scriitorii pașoptiști; ce relevanță semantică poate avea ea în sec xxi? ați citit recent ceva despre Răscoala lui Horea, Cloșca sau Crișan? în plus, dacă e suficient că acel \"rest\" există și nu aveți nici o așteptare referitor la existența sa din partea cuiva, de ce scrieți despre și, mai ales, comunicați acest lucru? Țuțea, de exemplu, ar fi definit o astfel de atitudine drept \"aflarea în treabă a... restului\".

șamd



nu aș fi scris toate acestea, dar, indirect, prin atitudine, ați solicitat acest lucru; nu am să juec eu dacă \"volum/e publicate\" înseamnă cu adevărat ceva sau nu; EVP s-a exprimat destul de limpede vizavi de acest aspect; eu, din această seară, vă înscriu pe lista \"cazurilor\" similare, care, pentru mine, au reprezentat prin tipul acesta de atitudine o dezamăgire: Leonard Ancuța și Liviu-Ioan Mureșan; subliniez că această opinie este personală; cazuri au mai fost (și vor mai fi...); am dat aceste exemple pentru că acești autori, la un moment dat, însemnau ceva pentru mine; mai înseamnă și astăzi, dar cu această rezervă.

Andrei,

ai afirmat următoarele: \"prima data cand am citit textul m-am intrebat ce anume ai dorit cu acest poem. daca ai dorit sa fie unul ironic la adresa ritualului magic, oarecum ti-a reusit, daca nu, atunci imi pare un fiasco de proportii... \"

După, urmează posibilele tale argumente. Pentru ca spre încheiere să afirmi:

\"sa ma ierti autorule, dar aici se duce pe pustiu toata dialectica textului, indiferent de miza lui(sau nu am aflat eu ca batranii de pe plaiurile noastre practicau voodoo? hmm! trebuie sa ma uit la discovery).\".

Eu, pentru a mă uita pe Discovery, trebuie să execut câteva artificii cu PC, așa că ai bine am să îți spun câte ceva din prefața unei cărți, nu îți spun care, pentru că este ușor de intuit/dedus:

\"Este regretabil faptul că nu dispunem de un cuvânt mai precis decât acela de religie prin care să numim experiența sacrului. Termenul are o istorie îndelungată, deși întrucâtva limitată din punct de vedere cultural. Ne putem întreba dacă poate fi el aplicat fără discriminare Orientulu Apropiat antic, iudaismului, creștinismului și islamismului sau hinduismului, budismului și confucianismului, precum și așa-ziselor popoare primitive. Dar este poate prea târziu să căutăm alt cuvânt și religie poate fi încă un termen util cu condiția să ne amintim mereu că el nu implică necesarmente credința într-un Dumnezeu, în zei sau spirite, ci se referă la experiența sacrului și prin urmare are legătură cu ideile de ființă, sens și adevăr.\"

Într-un ocean al diversității, după cum văd eu lucrurile, Andrei, spiritul uman (născut sau făcut, nui aceasta este miza) are nevoie de o realitate presupus obiectivă, absolută, la care să se raporteze prin imperfecțiune și către care să tindă, vorba lui Țuțea, \"asimptotic\".
Prin urmare, \"divinitatea mea\" nu este una cu \"specific național\" sau cu oricare alt specific, ci este una care aparține conștiinței mele de sine, conștiință pe care mi-o \"informez\" sau o \"derutez\" prin empiric, adică prin ochi (principalul organ senzorial). Atât despre această idee, restul e... poezie.

Evident, această posibilă interpretare poate avea și o altfel de concluzie. De exemplu, că departe de a fi \"găselnițe\" ideologice ale filosofiei contemporane, \"utilitarismul\" sau \"pragmatismul\" sunt fundamentele ideologice ale oricărei \"dogme\". Spuneam în altă parte că o instituție de tip religios nici nu și-ar dori enoriași morali. Altminteri, bordelurile ar rămâne fără clienți, iar popii fără enoriași. Prin urmare, imperfecțiunea este \"liantul\" societății și al speciei.

Dar aceste gânduri ating o cu totul și cu totul altă problemă și nu are rost să polemizăm aici. Îmi voi permite, prin urmare, să mai amintesc numai că renmitul autor al cărții citate își încheie lucrarea astfel:

\"Căci dacă este adevărat că orice soluție a unei crize provocate de conștiința polarității implică întrucâtva începutul înțelepciunii, atunci înseși multiplicitatea și extrema varietate a unor asemenea soluții nasc reflecția critică și pregătesc apariția filosofiei\".

Îți doresc din toată inima, Andrei, să le atingi pe ambele, atât înălțimile credinței, cât și adâncurile filosofiei. Mărturisesc faptul că eu unul m-am rătăcit de amândouă.

Cu respect,

pentru a nu supăra nici pe Moromete, nici pe Cocoșilă, subliniez că anume m-am plasat în ipostaza lui Țugurlan; adică a unuia care nu se pricepe la politică; dar căruia măcar îi este clar că înșiruirea de cuvinte și argumente a \"vedetelor\" din respectiva poiană nu are nimic în comun cu gândirea politică; cum ar veni, poți începe a cunoaște un lucru prin a recunoaște ceea ce acel lucru nu este.

Eu îți răspundeam și tu îmi comentai. ÎȚi mulțumesc pentru generozitate; aștept recitirea :).

temă, compoziție (personaje, intrigă, răsturnări șcl), scriitură fermă (chiar scenografică), umor ("damfatic", dar umor), actualitate.

are dreptate domnul Norea, textul merită mai mult.

ne spălăm pe mâini și stânga nu știe/uită ce face/a făcut dreapta - de exemplu, uneori, se închină; de exemplu, uneori, la idoli; alteori... prea multe exemple, nici un exemplu (parafrazându-l pe Țuțea); mulțumesc pentru lectură și semn.

dar, cum autorul a optat pentru maniera clasică de a poetiza, unele elemente tehnice (soluții imediate) dau textului o ușoară aură de nereușit; câteva exemple:
- "nasul tău cel acvilin" (corect "nas acvilin", "cel" a fost introdus din necesități de ritm, însă schimbă involuntar umoristic sensul: adică are unul acvilin și cel puțin unul altfel?)
sau
- "se v-auzi" (aceleași necesități prozodice); posibile soluții corecte: "s-ar auzi", "vei auzi" sau altele.
- "Olanda" (idem); trecând peste cardinalitatea aleatorie, real nu există nici un motiv pentru care Olanda; dar, de exemplu, Belgia sau oricare alta dintre Țările de Jos amputa versul.

șamd

Pentru Idelia,

e ultima oară când răspund acestui subiect; ceea ce afirmați că vă produce greață vă caracterizează: ați reușit un circ de toată „frumusețea”.
Puteați să vă exprimați dezacordul în pagina unui „editor”, însă aici, în această pagină, cu regret pentru că sunteți femeie și cu o caracterizare limitată strict la reacția dumneavoastră de azi, AȚI INTRAT CU PICIOARLE!

La fel de sincer și dezamăgit că mă consider „îndreptățit” să vă răspund astfel,

știm amândoi că, discutând astfel, nu ajungem la nici un rezultat; cum nici eu și cred că nici tu nu dorim să câștigăm adepți sau să schimbăm paradigme, am să mă opresc aici; nu înainte de aduce unele precizări; în primul rând, am generalizat când m-am referit la pledoaria acuzării; nu erai viazat; apoi, să spunem că nici eu nu cred într-o formă de guvernare perfectă, cum, de exemplu, educația unui copil nu poate fi perfectă, nici măcar egală cu sine; uneori, mângâi; când este cazul admonestezi; la rândul lor, aceste conduite cunosc grade, intensități, conjuncturi diferite șamd; Țuțea, întrebat cum se împacă morala creștină cu violența, zice (citez din memorie, scuze pentru eventualele inadvertențe): "Dacă intră unul la tine în bătătură să ia ce-i al tău în timp ce tu citești Biblia, lași Biblia deoparte, pui mâna pe par și-i dai unde i-a pus popa mirul"; dar nici nu mă pot preface că nu deloc puținele exemple din istorie și, nu în ultimul rând, aceste decenii de "originală democrație" m-au convins că "a lua democrația de la capăt" în mod regulat este la fel de neproductiv; că revoltatul român este masochist, este motivat mai mult de o atitudine de genul: băi, nu mă revolt că-mi luați anual pielea de pe mine, oricum îmi crește alta mai groasă; mă revolt doar atunci când îmi puneți bir și pe organe; și ce dacă mă scuipați sau mă loviți pe un orbaz, mai am unul; eventual, țin unul întors către lume, altul întors către Dumnezeul Oglinzii; iertat să-mi fie, dar eu cu astfel de oameni nu pot solidariza; însă nici nu mă pot preface că ceilalți scuipă și lovesc; recunos, nu cred în "revoluții"; dar nici nu cred în legitimitatea unui Stat într-atât de corupt, încât ideea care stă la baza sa este fundamental coruptă; și-atunci, copil care își agresează părintele sau agresor extern, singura soluție e apucare unui băț; păstreze Biserica demnitatea celuilalt obraz!

doar vi se pare; și aceasta pentru că întrerupeți fraza acolo unde nu trebuie (sau unde vă convine; accept că, pentru a evita echivocul, aș fi putut folosi propoziții scurte); trebuie citit după cum urmează (pur și simplu omiteți parantezele): \"tipul acesta de naționalism in extremis... este la fel de sforăitor și de găunos... ca și ideea de cosmopolitism fundamentată religios\"; era/ este vorba despre teză/antiteză; o comparație \"în oglindă\", nimic mai mult.

dacă voi spune că habar nu aveam ce părere are Andrei Pleșu despre Dan Puric, veți fi tentat să nu mă credeți; de aceea am să spun doar atât, nu am nevoie să citesc pe Andrei Pleșu sau pe altcineva pentru a-mi permite să am o opinie despre un anume subiect, indiferent de natura acestuia; dar, ca să evitați această neînțelegere, poate puteți posta fie un link, fie un citat către/ despre opinia domnului Pleșu.

și, nu, nu ne certăm; cel puțin eu nu am avut această impresie; mă număr printre aceia care pot accepta (chiar cu satisfacție) nivelul intelectual al unei persoane care își exprimă opinia de pe o poziție antagonică; dacă lucrurile nu ar fi stat astfel, nu aș fi alocat atâta atenție acestei pagini.

cu atât mai mult cu cât greșiți, \"îmi place\" Dan Puric; dar, nefiind un \"ucenic\", îi pot observa și defectele (printre ele, și aceasta: când este \"în direct\", poartă pe umeri capul altcuiva - ceea ce la Petre Țuțea însemna naturalețe, la Dan Puric este, așa cum am afirmat mai sus, emfază, imitație; de ce \"dubios\"? pentru că, după cum discursul o dovedește, oricât de hazardată ar fi fost o afirmație a lui Petre Țuțea, ea era, în realitate, o concluzie survenită în urma unui acerb exercițiu logic; domnul Dan Puric este în cea mai mare parte incoerent (mă refer la incoerență logică, desigur) în discurs; că nu exprimă nimic personal, asta nici nu mai contează; sau că tot ce \"propovăduiește\" e aceeași \"fasole cu ciolan\" specific românească.

în încheiere, aș mai adăuga că, personal, gândesc lumea după chipul și asemănarea noastră; și cât de mult mă bucur că există diversitatea; dacă toți am fi avut chipul lui Dan Puric sau chipul \"mitocanului\", existența ar fi fost tare apăsătoare; dar indivizii caracterizați de ceea ce se numește \"libido dominandi\" nu pot accepta așa ceva; vorba lui E. Ionescu, ei sunt \"cu revista, cu cercul, cu dezbaterile. nu le place prea mult un lucru sau altul; îl urăsc mai ales, se-nțelege, pe micul burghez.
Ei i-au apărat, ca să-i câștige de partea lor, și i-au câștigat, pe doi sau trei autori. Cine sunt mic-burghezii? Dumneata, eu, toți cei care, ca și mine, au refuzat să se lase duși și să le facă jocul. (...). Sub masca unei nobile ideologii (pe care au asimilat-o, însă care nu le datorează nimic), nu e vorba, în fond, decât de o meschină rivalitate literară la acei autori care-și pot îngădui să-i respingă pe toți ceilalți în numele religiei lor, la care, de altfel, abia s-au converti.\". Andrei Pleșu, ziceați? \"Multe și necunoscute sunt căile domnului\"...

Andrei,

faptul că „bunul-simț” recomandat de către tine „ne-a înțeles” pe amândoi înseamnă pentru mine mult mai mult decât îți pot spune în cuvinte. Cu atât mai mult cu cât am observat, că, atunci când vrei, poți ajunge foarte aproape de „obiectivitate”. Și când afirm acest lucru nu mă refer la ce ai exprimat aici, ci în alte conjuncturi. Ți-am urmărit reacțiile și nu cred că mă poate contrazice cineva. Intuiție sau deducție (glumesc, alege tu), dar ajungi foarte aproape de „esența” unei probleme. Poate chiar la „esență”, dar despre asta nu mă pot exprima eu.

Cu respect,

sau „dublugânditul” (echivalentul lui “1984”) în imperiul totalitarist al Oceaniei; pe scurt, drama intelectualului condamnat a-și duce existența în Țara Fratelui cel Mare, la o temperatură de „Fahrenheit 451” (considerată dpdv științific temperatura la care hârtia începe să ardă).

voluntariatul acestor „pompieri” [„animale” (zoon politikon) pe cale de dispariție)] în lupta cu incendiera culturii devine tot mai ineficient într-o societate în care orice scriere a dobândit valoarea unei fițuici (probabil deformație universitară), iar o carte întreagă reprezintă pur și simplu o amenințare la adresa unei societăți exclusiv consumiste.

parafrazându-l pe Nietzsche, antisocialul din natură [individul care (mai) citește] este sau un supraom sau un monstru; desigur, din punctul de vedere al majorității.

trăiască tirania ei și laptele democrației! miere, nici vorbă.

"Pseudokinegeticos"...; dar nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că, acolo apărând (și) iepuri, ar avea vreo legătură cu "Alice în Țara Minunilor"; posibil să aibă, o să recitesc; de dragul lui Alice, desigur.

unde mai pui că, în felul acesta, îmi întăresc convingerea că există nu doar mai multe tipuri de "clasic", dar și de "universal"; prin urmare, nu văd ce m-ar putea împiedica să accept că există nu doar (cel puțin) două sau mai multe tipuri de "poet", dar chiar și (cel puțin) două sau mai multe tipuri de cititor; dintre care unii văd iepuri acolo unde nu sunt; sau struguri; sau ce vrea mușchiul poetic al fiecăruia...

"- Să trăiești, Țugurlane! (...) Uite mai dăm și noi din coadă până vine secerea; că după ce vine..."

"- Ce mândrețe de om mai e și Vasile ăsta al lui Tăbârgel! (...) Cică își bate muierea în curte să-l vază toată lumea, iar aia străgă în gura mare: - Aoleo, fire-al dracului, p-aici n-ai dat!"

un iepure alb ce nu încape de urechi pe ușă...

\"ocupațiunea principală a minții tale e la alte prostii\".

și eu înțeleg ce zice Țugurlan.

parafrazând, nu întâmplător, pe ILC: până când să nu avem și noi (exclusiv) \"mitocanii\" noștri?

să nu fiu înțeles greșit, tehnic, interviul este ireproșabil.

dar tipul acesta de naționalism in extremis (care aduce dubios de mult cu cel propovăduit de P. Țuțea - care, totuși, chiar era pe moarte) este la fel de sforăitor și de găunos (chiar dacă extrem de elocvent exprimat) ca și ideea de cosmopolitism fundamentată religios.

de ce m-aș retrage în munți să nu mă calce gorila cu jeep-ul, când munții au fost restituiți integral, cu acte în regulă, gorilelor care (ce paradox, mai adaptabilă gorila decât omul de cultură...), acolo, în acești munți metaforici, gorila mă calcă cu ATV-ul?

domnului Puric, ca oricărui orator exaltat, îi lipsește gândirea practică; iar aceasta nu poate fi mimată...