rurban

dacă nu ar fi așa fățisă referirea la literatură și în cadrul ei la poezie, ci doar sugerată cumva, dacă deci s-ar bate un apropo mai degrabă decât s-ar servi ca atare, prin fix cuvintele cu pricina, pentru mine una ar avea impact mai adânc. din simpla rațiune că imaginea construită până la precizarea cu pricina oferă nu doar o mai mare arie de interpretare receptorului prin plasticitatea sa, ci simultan și deloc culmea, duce oricum gândul principal către creație, ca formă de supraviețuire, cât timp anunță o transformare de mediu, o înlocuire a peisajului, a contextului, apariția unei forme noi de ființare.

bună observație; dar poate că tocmai evidența ar trebui să îți focalizeze atenția asupra unei alte teme; serios, tema despre \"totul s-a spus\" e (deja?) uzată.

steaua din vârf este \"de efect\", dar cadourile se caută sub pom (sfat: nu lua un sac, nu este pomul lăudat :) ).

oricum, mulțumesc pentru prezență și pentru cuvinte.

nu-mi plac sacii, nici laudele, știu că ele deconcertează și mistifică, ba chiar măsluiesc percepțiile.
și da, a-i așeza cuiva foarte în fața privirii un lucru îl face să nu-i mai distingă contururile, iar pentru relaxare, privirea începe să fugă în altă parte.
dar nu, tema nu e desuetă, eu ziceam doar de felul în care e încadrată, porin folosirea și a lui literatură, și a lui poezie, ca și lexeme. accentuarea aceasta îmi părea mie că slăbește din forța descriptiv-insinuantă anterioară a cadrului, fiind oricum cuprinsă ideatic în el.

am să fiu explicit: dacă despre asta ar fi vorba în poezie; da, ai avea (și, ai oricum) dreptate; repet: nu aceasta este miza textuluid e mai sus.

ocheiu, atunci repet și eu, la fel de explicită, că indiferent de miză, ostentația uzării acelor vocabule (e o părere privind efectul, nu o sustituire la nivel de intenție a autorului, căci nu mă substitui autorului, mă pot subtitui doar mie ca receptor al textului și astfel pot aprecia doar intenția textului ca vietate distinctă de autor, deși de la el venită și crescută) nu creează efect ironic, ci desface ironia în rest construită valid și convingător.
dar acum va fi replica - nu ironie e aici, ci altceva.
bref, textul mi-a plăcut cu excepția prezenței ambelor acelor cuvinte, unul chiar cu majusculă. asta mi-a părut ușor forțat, simplu.

d.p.d.v. estetic, dacă simplitatea implică forță, a forța nu e deloc simplu; era să uit, da, pârghia acestui text nu e ironia... :).

vasile, nu Ironia, dar permite-mi să văd și alte pârghii decât cele intrinseci. chestie de al cui și în ce proporții e textul, al autorului sau al cititorului. ar fi ceva o dezbatere cândva pe tema asta, chit că de secole se întâmplă. mie mi-ar plăcea.
iar eu estetic mă refeream cu acel sărit prea în ochi. și nu estetic as in ceva ce ține de imagine, că doar încercasem să argumentez referindu-mă la text ca vietate coerentă, distinctă, armonioasă, unitară (dacă e să ne luăm după criteriile estetice ale lui joyce, chit că le preia pe ale lui d\'acquino).

Joyce? D\'Aquino? Ironia? iată cum, în loc de a face pași înainte în interpretare, ne-am întors la teorii și categorii estetice din programa universitară care nu au nimic în comun cu textul analizat; cel puțin, nu cu acesta.

era o exemplificare, atâta tot, și nu o întoarcere. cel mult pot să încerc să concluzionez că ilizibilitatea inerentă textelor în genere și pe care, acum iar o să mă refer la alții, ce-i drept, mai recenți, anume deconstructiviștii au explicat-o și deloc aiurisant, se aplică și aici, ca oriunde acceptăm că limbajul e o convenție și nu-l absolutizăm.
către ce să avansăm? căci sunt dispusă. eu, retrogradă, am apelat, iată, la anumite direcții, nu singurele, nu adevăruri ultime, doar niște și doar direcții :). și sunt dispusă să încerc oricare altele. așadar? :)

în încheiere (cel puțin, eu aici închid această paranteză], am să pun următoarea întrebare mai mult sau mai puțin retorică: anume, corespund teoriile (ale noastre sau ale altora) la care apelăm cu observațiile noastre?

dacă e mai puțin și nu mai mult retorică, eu nu pot răspunde decât în ce privește observațiile mele și teoriile cărora ele pot fi subscrise, chit că ele sunt rezultantă a influențelor multiple (căci, nu-i așa, individul nu e deplin autonom la niciun nivel). anume că ce încercasem era ca pornind de la textul acesta și neuitând că el e în discuție aici, lansând niște nade (nu din intenția de lansare și atât) era să se iște nu explicitări care să fure textului niște merite, ci care să-i potențeze anumite valențe. un alt exemplu, mai mult sau mai puțin retoric, ar fi accentuarea, în textul de față, a opoziției mai degrabă behavioristice decât naturale om-animal și sugerarea dacă nu a transcenderii ei sau a adâncirii, măcar a necesității reluării ei în seamă din cât mai multe colțuri.
acum închid și eu paranteza, chit că de zis, după cum știut, tot sunt, atunci când textul permite asta. cu scuze pentru insistență.

uite de ce cred eu că, cel mai adesea, „mulțimea cunoștințelor” (după cum o denumea un antic – antici al căror raționalism, în ciuda părerii generale, nu îl voi considera niciodată echivalentul intelectualismului occidental modern) mai mult ne împiedică decât ne ajută în decriptarea unui text:
primo) ai simțit nevoia să faci apel la frumosul de tip teologic; această premisă implică o dublă eroare: pe de o parte, textul nu face vorbire despre așa ceva, pe de altă parte, o astfel de premisă ar implica două tipuri de absolut: a) unul uman și b) unul supranatural; cum ar putea susține un astfel de text infinitatea determinărilor care ar decurge de aici?
secundo) modelul artistic propus de tine, în ciuda faptului că reclamă o realitate obiectivă, propune o rezolvare subiectivă; concluzia? sau numai prin echivoc (din perspectivă estetică, prin stilistică) este posibilă includerea particularului în universal sau prin univoc (în realitate, o simplă eroare logică) este posibilă delimitarea celor două planuri; consecința? sau textul de față ar trebui să fie un mit, o legendă, o fabulă – mă rog, ceva interpretabil prin simbol – sau simplă speculație metafzică; este textul de mai sus așa ceva? tu ai dreptate să spui: la mine așa se vede; dar există posibilitatea, uneori, nu ca obiectul să fie deformat, ci vederea subiectului să sufere de o oarecare afecțiune.
terțo) ... la naiba, am putea teoretiza așa mult și bine; în realitate, frumosul, despre care vorbești tu, și care, din punctul meu de vedere, nu poate fi realizat estetic decât prin tensiune, este generat aici (mă rog, asta am încercat) de punerea în contradictoriu a două timpuri istorice în aceeași realitate (obiectivă ca „mediu” – ca prezent -, dar subiectivă ca receptare – ca „așteptare”); majuscula aceea („steaua din vârful bradului”, cum am numit-o eu într-un comentariu precedent) este numai punctul de reper, “Anul Nou” dintre aceste (ano)timpuri literare; și mai mult nu spun pentru că ar însemna să spun exact despre ce și despre cine e vorba.



nici o problemă, nu e nevoie să-ți ceri \"scuze pentru insistență\", dacă nu-mi făcea plăcere dialogul (ca în atâtea alte cazuri), aș fi refuzat să răspund lăsând (a câta oară?) celorlalți impresia că nu știu despre ce scriu; posibil ca nici acum să nu fi fost foarte convingător... :)

mulțumesc.

footnote iarăși, atunci - nu teologic, se întâmplă ca d\'acquino să fi fost teolog, de aceea am invocat joyce, în ciuda, da, a educației lui iezuite la origini.
mă refeream la criterii posibile, anume de unitate, armonie și așa mai departe.
era deci teleologic.
firește că pot avea în ochi stive de bârne.
ce mi-a plăcut mie aici era taman că s-a ajuns, iată, la genul acesta de precizări, care sunt, pentru mine una, un punct în care mă așez și reconsider și revăd și mă reconving și renuanțez.
căci vreo unanimitate în ce privește criteriile esteticului nu cred să se obțină vreodată, cel puțin nu până la apocalipsă, ca să revenim la teologic.
cât despre obiectiv, nu îl accept decât ca legat de un obiect, iar subiectivul în sensul de legat de subiect. căci ajungem altfel iar la lucrul în sine și la criticism kantian, criticabil și el, că tot invocași raționalismul.
bucuroasă de schimbul acesta, oricum. :)

îmi cer scuze că ți-am generat o astfel de reacție: \"firește că pot avea în ochi stive de bârne.\"; prin \"afecțiune\", generalizam, mă refeream la \"receptor\"-ul tău, la cunoscuta teorie: realitatea este așa pentru că așa o vedem; departe de mine gândul de a te jigni; poate, pentru că tot am pomenit de antici, ar fi fost mai potrivit să folosesc noțiunea de \"accident\".

fără scuze, căci am zis autoironic, atât. eu despre mine, neinsinuând că celălalt din dialog despre mine. și mi le asum, ca pe orice condiționare care mă strânge, dincolo de aceea că mă ajută, în calitatea lor de acumulări inevitabile.
de acord cu tensiunea aceea, însă, o remarcasem, de aceea spuneam de dualitate și dualități reperabile ideatic, semantic (mai lesne decât la nivel de arhitectură pur sintactică a textului, unde cele două cuvinte împricinate introduceau o sucire prea accentuată, chiar dacă falsă sucire) în text. ceva ce semăna a contradicție internă sursă de mișcare. ceea ce nu contrazice posibilitatea aplicării și a altor straturi de abordare, căci nu e vorba de incompatibilități. dar nici de eclectism excesiv, care să dea în flu.
gataca, mă oprii, deși textul rămâne pentru mine una deschis. ceea ce e frumos, aș spune.

\"tinerii
vor trece ca niște viței
dând din coadă pentru a îndepărta muștele dintr-o literatură
în care totul s-a păscut
a fost băligat îndeajuns\"



Mai rătăcind prin pălămide,
Mă bucur pentru Euterpe:
Pot fi discuțiile-aride,
Dar baligele - nicicând sterpe!

Despre poezie - numai de bine!
Evident, cu un asemenea comentariu, nu-ți pot acorda stea. :)

Văd eu că te roade
Că nu mai ești june;
Ți-a slăbit și văzul:
Numești stele... prune.



Onorat, Ioane.