Răspuns lui Radu Herinean

Dragă Radu, Nu vreau să crezi că sunt genul care aruncă „pisica neagră în curtea altuia” sau care „scoate castanele din foc cu mâna altuia”. Eu îi mulțumesc lui Liviu Dascălu pentru obiectivitatea, aș spune – și iată cât de ușor aș putea supăra – aproape mecanică, precum o lamă de cuțit, care dezosează cu precizie de „măcelar” carnea unui text de pe structura sa. Dar pentru că Liviu este, în primul rând, creator, cred că nu este vorba despre o simplă „mecanică”. Recunosc, mi-aș dori în multe situații să pot sonda în esența unei scrieri cu ușurința de care el dă dovadă. Dar pentru că nu acesta este „motivul dezbaterii”, sper, Liviu, că vom discuta într-o bună zi (dacă voi mai putea…) această temă. O altă problemă ar rămâne aceea a faptului că am amânat răspunsul până „mâine”, adică astăzi. Crede-mă, o „dovadă” în acest sens ai putea descoperi în comentariile de la pagina lui Pan, aveam mai mult de 50 de ore de nesomn și vorba lui Creangă, „nu știu alții cum sunt…”, dar eu aseară tot ce îmi doream era să dorm puțin. Nu am vrut să se întâmple acest lucru în răspunsul pentru tine. Atâta tot. Revenind, Radu, îmi dau seama că din toată „dilema” aceasta „nu pot ieși”. Acuza ta, iertare să-mi fie, s-a rezumat, ca și explicația celorlalți susținători, la „e un text interesant”, „eu îl găsesc bun”. Și, deși eu am fost cel care a semnalat „lipsa de argumente”, iată că „mie ce nu-mi place” altul poate și îmi face. În loc de a primi un răspuns sau o explicație legate de text, mi se cere – unii, după cum ai spus chiar tu, au dreptul – să îmi justific „mirarea”. Dacă Inchiziția vrea să mă ardă, pe rug ce pot eu să fac, Radule? Dar, pentru că ai spus că, totuși, chiar și tu accepți „autoritatea” dobândită pe merit (iar eu am afirmat că o recunosc pe a ta, dar, probabil, că recunoașterea ar fi însemnat „să îmi țin gura”), eu, ca unul care, după cum iar am recunoscut, nu consider că am dobândit așa ceva, am să încerc să punctez – atât cât am să fiu în stare – comentariul meu pe baza „valorii intrinseci a unei opere literare” cu gânduri ale unor „autorități” pe care sunt sigur că nu le vei nega. Așadar… Poate că nu este un mod tocmai potrivit de începe o astfel de „justificare” (îți mulțumesc pentru invitația la exercițiu), dar eu, citind acea poezie, mi-am amintit de ceea ce spunea Alexander von Humboldt: „Omul admiră și adeseori încearcă să exagereze orice caracter i-ar putea da natura.”. Și, când am spus că „nu este un mod tocmai potrivit” pentru a începe o dezbatere cu o astfel de „temă”, m-am gândit la faptul că el afirma acest principiu vis-à-vis de facultățile noastre mentale, instinctuale și afective, atribute care par, mai degrabă, apte de a conserva specia, ci nici într-un caz de a genera „manifestări estetice”. Dar, dacă însușirile noastre fundamentale nu conduc la Artă, înseamnă că aceasta, ca și jocul (ai cărui teoreticieni – poate și practicanți, glumesc – nu cred că îi dorești enumerați aici) sunt fie o „rătăcire”, fie o „metaactivitate”. Iertare să-mi fie, altminteri ar trebui să scriu un minitratat, dar eu nu am descoperit, posibil să mă înșel, evident, după cum evidenția și Liviu Dascălu, decât o simplă „rătăcire”. Dacă textul cu pricina este „metaactivitate” creațională îmi recunosc limitele și promit să fiu mai silitor. Aș putea, de asemenea, să mai amintesc de faptul că Spencer (dar mai bine vorbeam despre Schiller, nu?) căuta resortul unei astfel de manifestări încercând să extrapoleze arta și să îi afle resursele în arhitectonica naturii și a societății, văzută, ea însăși, ca o formă de artă. Sau despre cercetările lui Jaensch asupra imaginilor eidetice sau despre tipurile artistice propuse de Read, venit pe linia de gândire propusă de Bergson și Whitehead și cel mai potrivit cred că mi s-ar părea să amintesc de faptul că B. Croce numea părerea - exprimată de voi, indirect - că a crede că există expresii nici frumoase, nici urâte este, pur și simplu, „iluzie”. Eu, iertată fie-mi subiectivitatea, o, zei, am găsit acea poezie URÂTÃ, adică, în interpretarea despre urât a lui Croce, a cărui autoritate, Radule, fără supărare, o găsesc superioară celei pe care o deții, nu PROASTÃ, așa cum m-ai acuzat că am făcut poezia în cauză, ci INCOMPLETÃ. Citez din memorie, iertate fie-mi eventualele „adaptări”: „Calitățile operelor nereușite pot fi de grade diferite, chiar foarte diferite. Dacă frumosul nu manifestă grade, adică un expresiv mai expresiv, un adecvat mai adecvat, urâtul, dimpotrivă, merge de la ușor urât (sau aproape frumos) la foarte urât. Dacă urâtul ar fi – atenție! – complet, adică lipsit de orice element de frumusețe, i-ar lipsi contradicția în care stă rațiunea lui de a fi”. Cu scuze pentru eventualele inadvertențe, găsesc, Radule, că deja s-a scris prea mult despre o poezie „incompletă”. Și mai știu ceva: publicitatea negativă este o formă de reclamă care, iată, se pare că a funcționat. Și mai știu ceva: nu făceam bastonașe și liniuțe înainte să mă înscriu pe site. Nu m-am înscris pe site pentru ca cineva anume să îmi spună dacă eu sunt poet sau nu, dacă „de mâine mai pot să scriu”. Ci pentru un „univers al poeziei” pe care, poate orbit de conjunctură, îl găsesc din ce în ce mai puțin „infinit”. Dacă există lucruri pe lumea asta pe care nu mi le poate lua nimeni în mod natural apoi acestea sunt libertatea mea de a gândi și de a scrie. Nu pot „mărșălui” ca odinioară de 1 Mai sau 23 August în numele unei idei sau al unui „spirit”. Așa sunt eu. De asemenea, dacă tu sau oricine este atotputernic pe acest site îmi veți interzice să mai public, ce pot eu să fac? E dreptul tău sau al vostru și, prin prisma lecturilor politice, știu foarte bine că dacă interesul de grup o cere, oricine poate să fie sacrificat cu regret și cu zâmbetul pe buze. Dacă o simplă părere estetică a putut provoca un deranj așa mare, mă întreb ce s-ar putea întâmpla în cazul unui „atac la persoană”. Eu nu pot să mai spun, Radule, decât mâhnit, că te voi citi în continuare, că sau m-am exprimat greșit sau am fost înțeles greșit, dar nu ți-am contestat autoritatea și… TRÃIASCÃ (CENZURA) CRITICA! Precizare: acest text a fost scris ca urmare a confuziei cvasigenerale cauzate de poezia „Burebista e nebun”. Mulțumesc autorului poeziei.