Vasile Mihai

Primăvara aceasta se poartă orgoliile, Asortate cu șal în culoarea mâniei. Se-nroșesc tremurând rușinate magnoliile - Martori triști, fără grai, la debutul orgiei. Se drapează în clini

am ascuns depărtarea într-un mac rușinat de Calea Lactee și ochiul tenor te rescrie pe aripi de crepuscul amar în cântecul lebedei la margine de inimă m-am rătăcit de mine căutându-ți

se răsuceau novele deasupra iar dedesubt setea de țărână mușca adânc gleznele vieții sorbeam cenușă din pocale bete de visul nisipurilor sub sărutul sticlarului aș fi vrut să găsesc

picături insignifiante de lună se aștern peste pagini imaculate pajiști gemând în somn învelindu-se în coperțile dealurilor azur întunecat de contraste ilizibile litere de rouă plânse de

Apusul se petrece în altă limbă moartă Și somnul se usucă presat în dicționare, Se zbate anotimpul localizat pe-o hartă De unde chiar și estul pornit-a la plimbare. Orbecăind prin versuri cu

n-am nimic de spus și totuși mă încăpățânez în tăcere de parcă aș fi stăpânul tuturor oracolelor lumii pe scara evolutivă a demonilor nu sunt mai mult decât gândul nevertebrat

Îmi înfipsesem adânc fruntea în noapte trăsnetu-mi încrustase pe tâmple rune tremurând blestemul de-a fi doar un loc geometric al păcatelor lumii. Sub cuvinte carbonizate de ură eul

mi-e poftă de poezie ca de mere roșii pline de zâmbete întind mâna după ea s-o culeg de pe cel mai de jos ram de deasupra inimii mele dar îmi alunecă lichefiată printre degete pătându-mi

nu plânge înserarea sângelui meu cu sângele tău nu plânge viața pe care am rostit-o și zilele pagini nescrise pe malul drept al tăcerii nu plânge abecedarul îmbătrânit în așteptarea tuturor

Doamne Cuza, te rugăm Să ne ierți, la o adică. Din ce-a fost, noi azi păstrăm La loc sfânt... ocaua mică.

Pășesc încet, ca noaptea printre stele, palma mea dezmiardă raza candelei din inima ta, încet-încet respiră luna, printre secunde de argint desfăcute în petale diafane. Îmi sprijin fruntea de pașii

Era un mare moșier și conducea cu pumn de fier, avea și vii nenumărate, avea castele și palate și, fără nici o barieră, avea și-n munți o cariera de marmură ca abanosul și tot nu-i ajungea

bătaie de inimă medieval încrustată în sunetul grav al ceasului din turn palide umbre dansează apostolic o dată pe oră pe umerii dimineții arhangheli cu aura prăfuită respiră cu greu sub

Cri, cri, cri, vară, știi? ce frumos mă rescrii... Inima te chema iarba rea te veghea. Cântec mic, insectar pe un ciob, felinar, sărbători fără glas se aștern în popas, un acord

Lacrimi de dor se preling dinspre orizonturi, ochii cerului au culoarea visului dimineții, inima ta miroase ca o floare visatoare de tei ascunsa în palma mea, vibrând în zâmbetul primăverii

visam că alergam circular peste încheietura abisului acolo unde umbra este întotdeauna roșie sărutând cu degete îndrăgostite risipa de noapte pulberea clipelor albe mi se așternea pe gene cu

în noaptea asta vreau să ascult viața din tine ca într-un izvor la marginea razei început de sărut inima mea se prefiră încet peste taina trupului tău încolțind lumină e întuneric? doar mi se

păsările cerului își cântă doar bucuria de a trăi fără să le pese dacă natura din stal aplaudă în extaz sau norii spectatori sarcastici din galeria înaltă le huiduie prelung cu acorduri de

am rămas singur în colțul meu de vers mi-au ruginit greierii captivi între secundarele împietrite și mă trezesc din ce în ce mai greu de parca mi-ar fi prea aspră lumina pe tot parcursul zilelor

mi-ai învățat deja pe dinafară ridurile amare strecurându-ți adânc pasul în diminețile bântuite de himere de pe buzele tale uimirile mă ispitesc una câte una descifrând conturul perfect al celei

voroava slobozită astăzi însămnată-ntr-o rază m-au plâns zbor fărmat peste veac din trupul istoriii tocmitu-și-au izvoditorul degrabă giudicătoriu la cele lumești dintâi o