La terasa lui teo, glazură cu miros de lut

Să bem Gicule, să bem, futu-i mama ei de viață că doar nu dau turcii năvală, apoi mâine cine știe... vezi, e ca o coșmelie viața, adunăm obiceiuri conservăm tradiții sudoare facem prunci și într-o bună zi vine rândul se năruie totul... Doamne, fie iertat și Mitru că s-a dus astă-toamnă înaintea culesului... ba, știi, mâine m-oi duce și eu că prea mă apasă cerul noaptea când refuz să mă duc la culcare prin venele obosite aleargă vise deși știu că eu nu mai exist animalul din mine, și el epuizat, privește dimineața și în mintea lui se conturează o pradă pentru că îl doare pentru că a fost lovit nu-i rău își linge cicatricea și atât... auzi, Gicule, mă distruge gândul ăsta și mă roade rău de tot că mă duc și uite lucrurile nu-s rânduite așa cum ar fi trebuit, iar ăla mic, venit ca o picătură de astâmpăr, e la oraș cu ale lui vezi, toate astea adunate într-o respirație, mă sufocă încet mi-a ieșit igrasie pe oase pielea nu mai ține nicio căpușă flămândă of, uneori nici nu mai știu de mine parcă și zidurile au riduri și apa din fântâna de la uliță e mai tulbure și mai neagră decât cerul în furtună nici frunza căzută din nucul găunos nu mai plutește deasupra pe margini înverzește piatra... hai, Gicule, noroc și sănătate! lasă și tu o înghițitură pentru cei duși... de sus se uită Mitru și-o să refuze să creadă că l-am uitat atât de timpuriu pământul s-o fi înegrit sub pieptul lui da,înegrit, șopti Gicu, mai mult pentru el înnodându-și degetul ciotoros printre firele de păr pe care și-le imagina că le mai are, continuă; auzi, Teo, pe mine nu mă mai sperie nimic, nimic, înțelegi? nici viața chiar așa...nici viața uneori mă plimb până ce tălpile capătă miros de lucernă apoi mă întorc la singurătatea din spatele casei, singurul însoțitor al fumului de țigară dus în rotogoale spre cer și cânt; "patru boi leagănă caru eu duc în pământ amaru patru boi cu lanțu-n coarne eu mă duc la tine, doamne" și uite-așa îmi vine să plâng dar nu plâng mă prefac că nu-s eu, zâmbesc crocant și mai trag un fum fac o reîntoarcere în mine să mă redescopăr ca după un voiaj emoționant mă așez pe marginea laviței și tac iau cureaua de pe cuiul de lângă oglindă și ascut briciul ca să mă pot rade când o fi să mă întâlnesc cu Mitru simt eu că amu-amu o să mă duc dar nu vreau înainte de nunta lui nepotu meu, ionuț nu mai apuc să-l văd de multe ori vine, face prăpăd prin grădină și pleacă la oraș dimineața devreme când încă am ochii cât cepele dau să aprind lumina și mă uit spre poartă, dar ce folos... nu plec nicăieri și nici nu vine nimeni auzi, Teo, cureaua acea lată de jumătate de palmă de pe cui e din piele, are doar câteva strieri pe margine sub ele îmi ascundeam nopțile, de-o fi să ies cu picioarele în față și tu mai rămâi, să ai grijă să mi-o pui la doi metri sub pământ, lângă mine o am de la tata ți el o primise de la bunicu ca dar de nuntă și briciul să nu uiți briciul... și mai vezi să nu uiți să întorci oglinda ca să am liniște acolo și nepotul de o fi să mai treacă prin grădină... L-am privit pe Gicu, apoi mi-am înconjurat trupul cu privirea ca și când aș fi vrut să fac cunoștință cu cineva foarte drag cerul coborâse mai jos în liniștea apăsătoare locuiam doar noi doi cineva ne salută din umbră la doi pași nedeslușindu-i vocea ne-am uitat unul la altul și aproape instantaneu ne-am ridicat trupurile agitate de spaimă se pierduseră în noapte cu mâinile încrucișate peste mijloc mi-am continuat drumul sub ochii plini de noapte se derula o înmormântare o cocoloașă venită în gât mă împiedica să vorbesc mi-am privit pe dinăuntru neputința un adevăr ca o pierdere îmi înstrăina trupul în absența lui doar nepăsare... m-am lăsat pe spate și-am început să privesc cerul ca printr-un tavan fisurat printre crăpăturile lărgite de lumina lunii îmi căutam locul... acum e rândul meu, mi-am zis simt cum se împrăștie respirația prin mine e frig fără atingere tăcerea coboară cu miros de lut... în spatele ochilor o nouă lume