Mamă, de ce ai plecat în lumea de dincolo

Mamă, de ce ai plecat în lumea de dincolo în timp ce noi, copiii tăi, visam că suntem în brațele tale și nici chiar moartea nu te-a auzit când ai închis ușa încet transpirația mâinilor mele mici s-a uscat de atâta așteptare în casa noastră nimic nu mai respiră fără tine totul sângerează știu că nu mai ești decât o lumină pitită sub pervazul ferestrei de la stradă și doare rău, mamă de ce ai plecat fără să ne spui cum se trăiește fără tine cum se ține noaptea în frâu ca pe un cal nărăvaș când pereții se strâng iar amintirile cresc ca iarba prin crăpăturile pământului uscat din grădina din spatele casei, văduvită de mâinile tale ai ales să pleci în ultima zi a lunii când tăcerea era mai grea decât cerul și Dumnezeu părea ocupat cu alte treburi te-am strigat, mamă dar numele tău s-a făcut pasăre și a zburat într-o direcție unde nu există întoarcere cum e timpul acolo, mamă? ți-ai luat ciorapii vechi pe care îi coseai mereu ca și cum ai fi vrut să repari nu haina, ci timpul? aici timpul s-a rupt în bucăți vedem mereu scaunul pe care nu te-ai mai așezat niciodată stăm la masa unde ne împărțeai pâinea la cinci iar tu te lăsai la o parte mi-e teamă că într-o zi nu voi mai ști dacă te-am visat sau dacă ai existat cu adevărat de aceea te strig în fiecare seară înainte de apus nu ca să te întorci — știu că nu se poate — ci ca să mă aud pe mine că încă sunt copilul tău rămas pe țărm în timp ce tu ai trecut Crișul repede, desculță, să nu-ți uzi pantofii primiți de la tata chiar de ziua ta și poate când voi învăța să merg prin întuneric fără să mă sprijin de amintire voi înțelege că plecarea ta n-a fost o fugă ci o trecere până atunci îți păstrăm locul la masă și durerea — ca pe icoana din peretele văruit în alb care nu cere minuni ci doar să fie privită mamă de ce ai plecat când eu încă nu terminasem să cresc