Teodor Dume, o nouă carte: Azil într-o cicatrice

E un început frumos de noiembrie 2015 și mă bucur că vă pot oferi o nouă carte: Azil într-o cicatrice. Contribuția este a mea dar și a voastră a acelora care ați trecut prin pagina mea de pe poezie.ro și ați lăsat semne sau ați citit și cu pașii domoli ai oamenilor sensibili v-ați retras într-un gând. Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu, sfios îmi adun gândurile pentru a vă mulțumi vouă și tuturor acelora care au făcut posibil strângerea în mânunchi a simțămintelor mele de la adolescentul confuz și timid până în momentul în care m-am împrietenit cu Viața, cu sentimentul, cu iubirea dar și cu Moartea, cu frica, singurătatea și cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi. Vă asigur că vă păstrez în suflet ca pe cel mai de preț dar… Cu mare drag, teodor dume Azil într-o cicatrice, de Teodor Dume Descriere CIP a Bibliotecii Naționale a României DUME,TEODOR/Azil într-o cicatrice/ Iași:Pim, 2015 ISBN 978-606-13-2781-2 821-135.1-1 Tehnoredactare: Mioara Băluță Cartea are 100 de pagini: Marginile coperților îndoite spre interior Cuprinde: - prefața, de Nache MAMIER ANGELA - repere critice (gânduri și spicuiri din comentarii ale autorilor de cărți cunoscuți pe net) - lector pentru "umbre și lacrimi"(text de teodor dume), Veronica Pavel Lerner - 96 de titluri Teodor Dume: Azil într-o cicatrice - o explorare continuă a abisului temporal Autorul cugetă la moarte fără teamă căci Viața celui care se teme de moarte este tot un fel de moarte : ”eu sunt unul și același cu tata între noi sunt doar câteva iluzii și un somn care înspăimântă restul nu mai contează... și dacă nu ar fi fost tata și dacă nu aș fi fost eu și dacă nu am fi murit în fiecare primăvară fiecare plecare ar fi fost o zbatere de fluture devorat de dangătul straniu al unui clopot și dacă...” Moartea este o rană deschisă, autorul pare să o accepte, este acel tunel care are Lumina la celălalt capăt : ”ca jertfă nici chiar moartea nu doare mai tare decât dorința de a iubi sau a fi iubit dar să nu uităm că și iubirea e o moarte lentă pe care Dumnezeu o acceptă ca jertfă pentru oameni” (teodor dume) Nu îl îngrozește, dimpotrivă, pare să accepte ideea mistică a unei schimbări veșnice. O atitudine demnă căci aceste cuvinte sunt un fel de baraj, o luptă lirică, un om care nu vrea să capituleze. Poeta Emily Dickinson spunea că ”moartea este o noapte furtunoasă și un drum nou, o trecere spre eternitate.” Ce înseamnă moartea? Ce înseamnă viața? Este ora întrebărilor capitale ale unui poet care iubește viața cu pasiune chiar dacă nu reprezintă decât o clipă efemeră: ”prin lumina lumânărilor mișc privirile dintr-un colț într-altul și nu spun nimic am o teamă stranie și teama asta mă face să-l rog pe Dumnezeu să se așeze pe patul în care cândva o visam pe mama” (teodor dume) ”Moartea n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viața. Să mori, însă, fără să ai de ce să te separi?! Detașarea este atât negația vieții, cât și a morții. Cine a învins frica de moarte a învins și viața. Căci ea nu este decât un alt cuvânt pentru această frică”. Emil Cioran în Lacrimi și sfinți Teodor Dume a ales un stil simplu, direct fară zorzoane, o influență benefică a poeziei universale. Nichita Stănescu avea acest gen de reflecții formulate clar ca adevarate maxime filozofice substanțiale : ”Gând Inimă fii simplă ca moartea Lucrurile simple nu se pot dovedi și sunt atâția morți în jur...” Nichita Stănescu Teodor Dume abordează o tonalitate clasică, armonioasă, pozitivă, blândă ca și cum autorul a ales ca parte dominantă a vieții, dragostea eternă, deși nu îi va supraviețui decât prin aceste poeme, adevarate epitafuri lirice. Autorul unește diverse polarități, între un temperament ardent, luminos, căldura maternă, dulce și misterioasă care absoarbe suferințe, dar îi procură și certitudini luminoase, parcurgând etapele propriei biografii . Tenebrele sunt partea întunecată a sufletului, o apă neagră în care plutesc ființele dragi dispărute. Imagini fugitive străbat secretele minții, memoria devine o grotă secretă în care autorul colecționează esențele existenței : ”singurătatea, ca o molie durerea este singura parte a vieții care te învață cum să-ți învingi moartea și dacă există cineva care să-ți acopere umbra e doar singurătatea căruia îi place să roadă din tine ca o molie” (teodor dume) Sentimente care dau o seninătate în așteptarea deznodământului propriului destin. Acest ocean interior îi dau consistență, este substanțial, hrănește un imaginar poetic, o reverie diurnă ori nocturnă făcută din ore limpezi și ore negre învelite în haina timpului care trece. Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forța sa de caracter, este calea care adâncește, la Teodor Dume, misterul lumii . “Viața este o îndelungată lecție de umilință”. (James M. Barrie) și la acest poet suntem într-o asemenea ipostază angelică : “și totuși... a plouat destul și încă orizontul e departe cu amintirile-ngropate printre riduri privesc din primăvară înspre toamnă deși știu că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele e un plagiat mă agăț de fiecare clipă și nu vreau decât să te aud vorbindu-mi ca și când ai fi lângă mine pe aleea de piatră udă să urcăm cât mai sus... ” (teodor dume) Un misticism afișat în sensul în care acest autor afirmă despre Dumnezeu: ”El îndrăznește orice, e oriunde nu-l poți aștepta: el însuși este un exces.” (Georges Bataille)… Reflecția se împlinește, în acest volum, prin excesul adevărurilor intime, dar miza sa este însăși Divinitatea în splendoarea atribuțiilor sale. Literatura este redescoperirea sinelui, a nașterilor și renașterilor succesive, din cursul unei vieți tulburător de scurtă : ”inscripția de pe nume când m-am uitat în oglindă l-am văzut pe Dumnezeu plângând împrejur nimeni nici chiar eu cel care mă priveam în partea cealaltă timpul croșeta șosete pentru un drum lung unde visele își au timpul lor poate nu o să mă înțelegeți dar în fiecare bătaie de inimă există un timp și o durere fără de care nu ai fi existat nici tu nici eu și nici chiar Dumnezeul tuturor lucrurilor în rest aceeași imagine funebră o cruce de lemn o lumânare stinsă și o urmă de lacrimă...” (teodor dume) Poetul simte o elevație reflectând la conceptul și percepția Timpului. Þine piept, este pregătit în fața atâtor abise, consimțite, atât morale cât și fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzația abisului, nu numai abisul somnului, dar și abisul acțiunii, al visului, al amintirii, al regretului și al remușcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul amețit” (Charles Baudelaire) Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritații absolute, a unei sfințenii asumate, condiție sine qua non de a ajunge la esențele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului . Viata spiritului este tainică și fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morții, cel mai semnificativ și mai profund eveniment al vieții. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este grațios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniștite : ” și câteodată cu resturi de durere în tot acest timp mă eliberez de puținul din mine și alerg pe călcâiele goale înspre biserica văruită în alb... mi-e frică de-atâta liniște în speranța că o voi revedea pe mama și pentru că nu mai am timp mă voi muta în dangătul din clopot să nu vă îngrijorați din mine va porni o altă zi ” (teodor dume) Angela Nache Mamier, Franța * ”nu știu să mai fi citit un poet atât de dedicat suferinței să o aducă la rang de Dumnezeu. Ești unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuși te-aș numi "poetul singurătății", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găsești toate cotloanele și toate perfidiile ei și în același timp ți-e atât de intimă, ca o iubită" (Cristina Ștefan)