Teodor Dume, carte>Moartea, un fluture alb

Moartea, un fluture alb, de Teodor Dume Descrie CIP a bibliotecii Naționale a României DUME,TEODOR Moartea, un fluture alb/Teodor Dume - Iași: Pim,2015 ISBN 978-606-13.2486-6 821.135..1-1 Selecție texte: Veronica Pavel Lerner Coperta: Mioara Băluță și Teodor Dume Tehnoredactarea: Mioara Băluță *** *Cartea are 150 de pagini (marginile coperților îndoite spre interior) și este distribuită în trei cicluri:"dinspre părinți...", "...prin Dumnezeu...","...spre mine" *Fiecare ciclu este precedat de câteva referințe: - Gheorghe Grigurcu, ("...un miraj interogativ...") - Gheorghe Pașa, ("...un poet monocord...") - Călin Sămărghitan, ("...partea albă a morții...") - Cristina ștefan, ("...blajinul accent al solitudinii asumate...") - Mioara Băluță, "moartea, un fluture alb", sau cum să privești cu detașare întunericul...") - Stelian Vasilescu, (spicuiri- "avem nevoie de sfială, emoție și singurătate") - Veronica Pavel Lerner, ("...o mare gamă de sentimente...") - Viorel Horj, (spicuiri- "...un adevăr nesofisticat...") - Teodor Dume, (amintiți-vă e o părticică din mine aici, prieteni dragi!") Amintiți-vă e o părticică din mine aici, prieteni dragi! Cartea "Moartea, un fluture alb" e o părticică din mine din trăirile de o clipă în trecerea poate mult prea grăbită prin această viață. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperțile cărții vă regăsiți și voi. Și toate acestea pentru că vă iubesc. Între coperțile cărții poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefața volumului meu Adevărul din cuvinte, sau poate nu veți găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veți găsi nisip și zgură, dar mai presus de toate fiți siguri că veți găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veți găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate și la urmă de tot, după îndelungi așteptări, veți găsi firimituri din ceea ce ați fost și sigur veți fi. În această ladă de zestre a sufletului fiecare veți găsi ceea ce doriți să găsiți. Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici și vă rog să pătrundeți în sufletul meu dar și în cuvânt. Prin cuvânt, rostuirea frumuseții lui, omul se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară și în reralitatea de dincolo, dacă ea există... Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viața" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulțumi acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simțămintelor mele de la adolescentul confuz și timid pănă la momentul în care m-am împrietenit cu Viața, cu sentimentul, cu iubirea dar și cu Moartea, cu frica, singurătatea și cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noștri vor vărui gardurile, cireșul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire... (...) mulțumesc, teodor dume, * "(...) Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singură cale. Risipa e prevenită atât sub aspectul structural cât și cel al selecției. În plan organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari.E de remarcat câtă emoție țâșnește din versurile acestui meșteșug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur și cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanță decât efectul), sufletul scriitorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puține ori, acute, care ne obligă să ne oprim și să subliniem.Poezia lui Teodor Dume contaminează și imobilizează suflete. El, Teodor Dume, se produce și se descompune pe sine. De fapt e un sacrificiu adus poeziei. Deci, ceea ce Teodor Dume surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament provenit parcă dintr-o viață interioară consumată.(...)Scriitura domniei sale are capacitate asociativă și vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, precum și în prefața volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredelește , pătrunde în profunzime apoi acaparează. Opțiunea sa cercetează și descoperă acea lume interioară martoră a realității.(...)" (Gheorghe Grigurcu) * "Versurile din volumul „Moartea, un fluture alb” par a fi tributare unei formule poetice mai vechi, venind din lirica ardeleană a anilor '70. Tematic, ele nu diferă prea mult de acelea din volumele poetice anterioare ale autorului, adică familia, timpul, copilăria, moartea, singurătatea, amintirea, iubirea, dialogul cu Dumnezeu, confruntarea cu sine rămân și aici obsesiile sale creatoare, ceea ce îmi întărește impresia că Teodor Dume este un poet monocord, cu o voce oarecum singulară în diversitatea de stiluri actuale. Inspirată este alegerea titlurilor fiecăruia dintre cele trei cicluri poetice: „dinspre părinți...”, „... prin Dumnezeu...”, „... spre mine”, fiindcă astfel este bine evidențiată acea filiație a ființei și conștiința că unitatea acesteia nu e posibilă fără credință și fără iubire față de cei care ți-au dat viață. Poetul este elegiac, dar fără dominanța unor tonuri sfâșietoare; are simplitate în expresie, fără să renunțe la simbolistică și metaforizare; are patos, când mai moderat, când mai accentuat, dar strigătul i se oprește, de multe ori, într-o împăcare senină cu destinul, deși nu lipsesc nici notele răzvrătirii.În mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbește despre părinți, despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care unește totul este memoria, împletită cu presimțirea sfârșitului. Iată un exemplu din poezia „așteptarea, o execuție lentă”: „totul pare să fie pregătit/ nu protestez încă/ trăiesc/ printre oameni/ locația îmi priește/ femeile îmi fac cu mâna/ din când în când/ joc șah/ negrul câștigă mereu// e o chestie de timp// (moartea -/ singura monedă de schimb/ între mine și Dumnezeu...)”." (Gheorghe Pașa) * "Teodor Dume privește moartea, albă, ca pe o perioadă a copilăriei. Nu întâmplător tata și bunicul apar atât de des. Și nu o privește cu ochiul circumscris unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul credinței ingenue a copilului fermecat de taină. Moartea e mai degrabă o grădină plină de lumină în care se perindă chipuri cunoscute, decât un tărâm lugubru și întunecat. Fluturele însuși este un simbol al efemerității, iar această trăsătură, atât prin titlul cărții cât și prin textele ei, este imprimată asupra morții. Bine, și atunci moartea e efemeră?, veți întreba. Bineînțeles că da, vă va spune autorul. Și ne va da câteva explicații de ce: Cărbunele este ultima rămășiță a lemnului înainte de a deveni cenușă, cărbunele își pierde astfel orice proprietate a ceea ce a fost. La Teodor Dume nu, cărbunele miroase a cireș.Sau, tot autorul, se gândește la ziua „în care voi ieși/ din mine/ ca apa/ din albie.” Acest diluviu de proporții restrânse, personale, transfigurează ceea ce am înțelege îndeobște prin moarte, ea nu mai apare ca un teren arid al sfârșitului și al secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este tărâmul fertil al unei re-nașteri pentru o nouă copilărie. În plus, rămânând în același registru, trebuie neapărat să relevăm și un subtil accent ontologic, discret, dar prezent, bine individualizat, într-o sensibilă exprimare poetică: La fel cum în grădina de care spuneam sunt prezente chipurile tatălui și bunicului, starea atinsă la rândul său de către autor devine un loc comun și pentru urmași: „voi călători liniștit/dincolo de ani până când/fiul meu va trece prin mine”. Firul călăuzitor al scriiturii de față este unul profund creștin, un creștinism străluminat de puterea credinței de a schimba fața / aparența lucrurilor: „Suferința atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu mai este un schelet hâd cu coasa în spate, ci, într-o inedită reiterare a motivului eros-thanatos, este o femeie rezemată de spatele nopții, cu capotul dantelat cu fluturi. Fluturele apare cu obstinență printre versuri, devine vehicol al sufletului, simbol al inefabilității noului chip pe care ființa umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. Fluturele este și simbol al transfigurării.Există oameni care văd partea neagră a morții și există prea puțini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există." (Călin Sămărghițan) * "Citind volumul în pregătire pentru tipar, Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume, mi-am reconsiderat convingerea că poetul e doar inspirat de Thanatos, viziunea simplistă a morții sau de oximoronicul arhetip Viață- Moarte. Mi-am recăpătat înțelegerea versului său, în pondere negru, e adevărat, dar am adăugat sensuri noi de interpretare. Unul ar fi că biografia reală, polarizată între copilărie și pierderea părinților, exercită asupra versului său o presiune imaginativă aparte, fondată pe realități trăite și captată acum ca spațialitate și ereditate conștientizată. “în locul în care bunica mea creștea liniști”, “locul din care nu fug niciodată, copilăria”, “printre lumânări stinse”, “puținul din adolescentul din mine a rămas acolo”,”tată, de ce m-am născut?”- sunt doar câteva titluri în sensul enunțat. Al doilea argument de adăugat ar fi că discursul ondulează nonfictivul existențial spre blajinul accent al solitudinii asumate. (noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi sau cealaltă jumătate de viață ce trece prin mine ) “am ochii mari poate sunt sensibil/sau poate am devenit/prea complex/nu știu/înăuntrul meu e strâmt/nimeni nu intră nimeni nu iese/e o lume numai a mea/cu reguli stricte/numai că nu-mi dau seama cine/a trecut ultima oară prin mine” Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un "aide-memoire" pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieții amintite în reverii sau meditații au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin. (moartea, un fluture alb) “undeva în copilul din mine/zbura un fluture alb/ lăsând o dâră/un fel de drum/pe care/oamenii plecau...”" (Cristina Ștefan) * "Devine copleșitor acest adevăr, această căutare sisifică, metaforic vorbind, de a amplifica lumina, argumentându-i prezența cu umbra fluturelui alb, cum bine spune Teodor Dume încă din titlul volumului său de poezii.Aerul uman, curgerea duioasă a cuvintelor printre coordonatele afective, dezvoltate atât în plan vertical cât și orizontal, alături de un întreg ansamblu de stări transmise subtil de către autor, constituie elementele de forță ale întregii sale creații. De fapt arta poetică a lui Teodor Dume îi relevă cititorului pasionat acea dimensiune spirituală căreia nicio rațiune nu i se poate împotrivi: copilăria cu toate fericirile ei.Copilăria care are puterea de a învia icoana chipurilor dragi, atunci când fiecare zi pare anume făcută să ne sărăcească de valori în favoarea nimicului exuberant. Și nu pot încheia acest mesaj fără cuvintele care mi l-au descoperit pe Teodor Dume: “cel ce ocolește suferința moare încet pentru că nimeni și nimic nu poate înlocui atingerea asta e tot...”" (Mioara Băluță) * "(...) Nu odată am “intrat” în poeziile lui Teodor Dume ca în niște tablouri. În fragmentul din poezia “un fel de solstițiu. în lumea cu multe lucruri”, cuvintele din versuri devin imagini: “lăsând într-o parte / lucrurile prin care nu /am trecut niciodată/ și-n cealaltă / patul /măsuța de scris /(cu o lumânare în sertar)/veioza/ bloc notess-ul”. Ele mi-au adus în față celebrul tablou de Van Gogh în e pictat patul lui si mi-au amintit si de unele “naturile moarte” ale lui Theodor Pallady. Prezentarea tatălui în cămașa albă de duminică din poezia “lumânări stinse” (dimineața l-am găsit îmbrăcat / în cămașa lui albă pe care o purta /duminica la biserică în cele / câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând portretul unui bărbat cu cămasa albă. Autorul se întoarce cu mare tandrețe în anii copilăriei, poeziile din prima secțiune o dovedesc din plin. În poezia “ciresii albi”, de exemplu, gândurile lui se îndreaptă spre bunica: “mi-e greu foarte greu /să înțeleg de ce bunica mea /își cârpea spăcelu sâmbăta / cu acul de opinci și acela / împrumutat de la vecina /de peste drum cand /în șifonierul din camera mare atârna încă unul nou-nouț/”. Credința și speranța în Dumnezeu, prezentă în poezia lui Teodor Dume în sectiunea a doua a cărții, sunt locul spre care se îndreaptă nedumeririle și tristețile autorului. Poezia “mă rog lui Dumnezeu să mai aștepte” le ilustrează: “toamna /din când în cand / decupez o gaură în cer și /mă rog lui Dumnezeu să mai aștepte /până când prin inima mea /vor mai trece odată toate anotimpurile”. Cea mai amplă sectiune este, desigur, cea de a treia, în care autorul îsi explorează neputința și resemnarea în fața vieții și a morții. Poeziile sunt forma în care autorul își exprimă în modul cel mai natural intensitatea trăirilor. Comunicarea cu cititorul e directă, uneori ajung doar două trei cuvinte pentru ca poetul să etaleze o mare gamă de sentimente. Totul e deja spus în titlul poeziei: “așteptarea, o execuție lentă”. Metaforele se derulează în imagini “în dimineața asta o să las lumea /să se cațere pe mine ca iedera pe ziduri” (poate doar astăzi), sau “ne naștem în fiecare zi /cu teamă ca atunci /când așezăm flori parfumate /sub icoane care plâng...” (sensuri). Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori rugăciuni adresate divinității, sunt un univers în care cititorul de orice vârstă își va recunoaște trăiri, întrebări, speranțe, așteptări și deznădejdi. Volumul de poezii “Moartea, un future alb” trebuie păstrat pe noptieră, citit și recitit." (Veronica Pavel Lerner) * "(...)selecție: Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simțire și cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia și-a făcut din sfidarea retoricii și din coerență un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puțin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaș Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniștea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.O mirare perpetuă în fața miraculului existențial, o încercare de substituire cu însăși obiectul adorației sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, așa cum inspirat spunea, în prefața unei cărți (semnate tot de Teodor Dume ), Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenționale purități și al unei exemplare modestii"Așadar, scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat. Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citești cu sufletul. Sunt rugi înălțate înspre cer întru binecuvântarea fiecărei zile.Prin simplitatea cuvintelor ele rodesc și înmuguresc în suflet.Într-un cuvânt fluidizează și vitalizează existența "dintre cele două respirații": Viața și Moartea" (Viorel HORJ, scriitor) * "A vorbi despre scriitorul Teodor Dume și a prefața cuvintele, spuse deja de către alții, e greu, dar îmi revine sarcina, ca dovadă de probitate morală și intelectuală, și o voi face. Teodor Dume, își câștigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzații care duc la împlinire și cultivă iubirea (dar și singurătatea) ca pe o sămânță ce va rodi, și va aduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(...) Frumusețea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmițând o reală forță emotivă, sentimentală supusă numai cenzurii din interiorul lui. Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o finețe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate, trăire, emoție și candoare. Autorul rămas în chipul adolescentului se scaldă într-o baie de iluzii care îi sporește , prin cuvânt, valoarea și frumusețea.Făcând o paralelă între primele sale cărți ("Adevărul din cuvinte" și "Strigăt din copilărie") și scrierile de după, nu pot să nu observ o trecere din adolescentul de ieri, în cea a singurătății mistuitoare. Frumusețea cuvântului său simplu se naște din el, din fizicul lui "blajin și subțirel" care interiorizând până și lacrima, alături de lumină, aleargă molatic după acel capital care formează întregul. (...)Da, avem nevoie de sfială, emoție, (de durere, uneori) și singurătate. Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile vieții lui Teodor Dume, există cu adevărat. Eroare sau afecțiune (de data aceasta) veți spune, în mod bănuitor și răutăcios, dar "citind" relația afectivă dintre scriitorul Teodor Dume și "marele" Grigurcu, întinsă pe zeci de pagini în scrisorile de legătură dintre aceștia (și mă bucur că mi s-a dat șansa de a le citi, fiind, poate, singurul), am simțit un fior care în taină m-a legat de scrierile lui Teodor Dume, care mi-au amintit de copilărie, adolescență și de viață. Am simțit acea adolescență perpetuă despre care criticul Gheorghe Grigurcu, în prefața cărților, și în scrisorile adresate lui Teodor Dume, vorbea mereu.Am simțit acea "fibră sensibilă care ne leagă prin naștere, viețuire, trăire, de loc și de frageda tinerețe dizolvate în aerul orădean." Teodor Dume, e poetul iubirii dar și al singurătății. Iată două elemente esplosive în imensitatea simplă a cuvintelor. Teodor Dume este poetul aducerii aminte, trăiește din el prin copilărie și părinți. Teodor Dume "recurge instinctiv la amintire, ca la o instanță supremă", spune același Gheorghe Grigurcu.(...) Nu pot să nu-i mulțumesc lui Teodor Dume, pentru că a fost unul dintre primii zece fondatori (din 132), în 1990, a gazetei "Þara Crișurilor". El, scriitorul Teodor Dume, prin gestul său profund, mărimimos, a contribuit la salvarea "frumosului din cuvânt" și onoarei cuvântului scris. (Stelian Vasilescu, scriitor și publicist) *** Moartea, un fluture alb, de Teodor Dume vine din umbră și mușcă din marginea urmelor așa îmi amintesc moartea lui tata iarna ieșise din drepturi tata mă ținea strâns de mână ca și când ar fi fost ultima atingere rece ca un fel de liniște (...) de fapt fiecare are propria liniște (...) stăteam unul lângă altul și ne priveam zâmbetul arcuit între buze dăruit doar seara la culcare părea trist și nu vorbea niciodată despre nimicuri trăia într-o lume numai a lui până în seara în care conspirativ îmi trase cu ochiul (sub care parcă șerpuia un drum) ascultă, mi-a zis așează-ți capul pe pernă și privește fluturele acela alb care mănâncă lumina din lampă până adormi (...) și-am adormit dimineața aerul călduț îmi înfășura trupul ascuns între palme simțeam o stare de sufocare și teamă am deschis geamul și m-am uitat dincolo gardul o femeie întindea o cămașă pe gard ceva mai încolo două ciori strângeau între aripi depărtarea poate neputința din mine nu m-a lăsat să mă uit prea mult m-am ghemuit lângă patul lui tata am închis ochii și l-am strigat... undeva în copilul din mine zbura un fluture alb îmi părea cel mai trist lucru aș fi vrut să strig dar pentru că acolo erau prea multe umbre și locul devenea tot mai strâmt fluturele o zbughi înspre lumină abia atunci am văzut păsările negre ciugulind din marginea soarelui... de dincolo pătrundea mult frig...