eugen pohontu

în casa aceasta cu multe oglinzi se târau pașii noștri și-un soare plăpând ținând isonul unei cântări absurde. în casa aceasta diminețile nu mai au gust de pâine, nu mai promit nimic,

m-am trezit descumpănit căutând ceva între cer și pământ, e târziu cerul, pământul mai rar, doar ochii din spatele celor fără de vise. dincolo de ploaie, doar un fir de păr alb, o

de fiecare dată când privesc o piatră strălucesc. mă visez înțelegându-i risipa. ce bine ar fi dacă trupul meu ar înveli inima precum o scoică piatra, fiindu-i frig. cum ar fi dacă

un gând este eșafodul pe care se sacrifică femei, n-avem destul deșert să le oferim în schimb. în vis poate fi trup aruncat în pământ, în nisip, în somn, desperecheați. neorbiți de

asemeni luminii, asemeni grădinilor suspendate e umbletul în trup, îl îndurăm în inimă, de parcă am mai fi... respirarea ne curge deasupra destinelor cu ochii spre cer și umeri în iarbă

mi-am adunat ploile în căușul palmelor și-am privit cum se inundă liniile vieții, veșnicia este precum zborul cocorilor toamna sau iluzia celor sortiți prea târziu. la umbra câinilor se nasc

plimbarea de astăzi printre pomi aruncați în toamnă ar avea, poate, trufia pasului nesigur, un soi de aroganță care se plimbă umil, un cal bătrân ros de șaua caldarâmului, uimit, uneori îl

Se stinge cerul la frumusețea lor, răpitori, Prizonieri ai unor miresme celeste, de foc, Scoborâtori ai unei stirpe de îngeri din flori În haine de sticlă și purtători de noroc. Copiii ielelor

nu m-am răzvrătit după moartea tatălui, am inventat o bucurie mai rară ca jocul, acolo unde ți-e greu să crezi, să te arcuiești după anotimpurile deja uscate ce curg în pământ. nu i-am dat

nu-mi mai simt numele liturgic, devin profan precum sunetul lui, ca un fel de pământ ars de chipul tău întors prin ochii de furtună. m-am desprins și-am plecat de-o mie și-o mie de ori pe

e-atâta liniște dincolo de retină și limpede, îmi simt glasul de bună vestire, coase-mi ochii ca să m-ascund de umbre și somn cu prihană! în nopțile astea neterminate îmi ești aripă de

nu mă chema niciodată-n tine, n-am vreme, asemeni timpului nu pot pătrunde ca un înger alb în stăruința cu care vrei să mă-ngenunchi! nu stărui în amintirea mea, n-am simțit

se-ntâmplă să-mi fii femeie depărtată cu fericirea hazardată ca un frig, să-mi semeni noaptea în fiecare dimineață, ziua, umbrirea ta mă-ncetinește, mi-e greu să pierd miracolele tale

vin cu toate zilele mele, cu dorințele și căderile zilnice, vin cu credința că iubirile mele trăiesc. n-am cuvinte, că-s născut din pământ și mă rog tot acolo. n-am vină, doar

pisicile chele au un mers defelinizat, se mișcă în cercuri concentrice pe streșini și munți de sare, doar acolo, la poale, sunt stâncile golașe ca pisicile care torc crăpatul

atingerea depărtării ca o promisiune limpede, ca o bătaie de inimă, reinventându-se în noi înșine. stăpânind frunzele, visele se insinuează gata rostite, respir aerul viu al copilului din

erau niște case fără acoperișuri, nici ferestrele nu erau toate, de unde veneam se vedea invers. femeile s-agitau în ritm de salsa, maramele având ceva din zborul buhei, nici liniștea nu era

reculegere în lumina de Crăciun - cenușa rece pe chipul mamei umbra pomului uscat - seara de Ajun asfințit printre ramuri contorsionate - cocorii plecați dincolo de nori doar soarele

am călărit acoperișurile copilăriei, oare am zgâriat măcar scoarța vieții, i-am deranjat culorile, i-am răvășit ploile, oare am fi putut face inutilul din noi util la ceva? spune tu,

ne dezbrăcăm de anotimpuri inventate precum sfiala ploii murită-n violet, sunt trist în locuri fără teamă, femeie! iubim complet neatenți la dimineți, ca și când ne-am fi trezit înlăuntrul

de ce m-ai născut Doamne pustiu? pe marginea sihăstriei vechilor ape, se risipesc făpturile nopții, în numele lor. mă simt ucis în feluri inventate de mine, la umbra cailor logodiți cu

mă-ntorc în cel ce sunt prin porțile fluide, cu senzația de alb a tâmplelor, când păsările iernii pier rescriind runele, rămân deschis ochilor în fântâni roase de ape. prin rana

când adevărul este aruncat peste ultimul cuvânt, ne-ascundem în glasul umbrei. mintea mi-e grădina înflorită a celor ce locuiesc astăzi, în palmele mele, uneori cuibăresc acolo

ne-am părăsit în zodie de pește, când ne copilăream sub bolți de biserici tăcute iar cuvintele aveau miros de levănțică frica de cimitire atârnată de cruci ne trecea tăcerea prin