reflexii
în casa aceasta cu multe oglinzi se târau pașii noștri și-un soare plăpând ținând isonul unei cântări absurde. în casa aceasta diminețile nu mai au gust de pâine, nu mai promit nimic,
EPeugen pohontudin cântul trist
m-am trezit descumpănit căutând ceva între cer și pământ, e târziu cerul, pământul mai rar, doar ochii din spatele celor fără de vise. dincolo de ploaie, doar un fir de păr alb, o
EPeugen pohontuacea stare
de fiecare dată când privesc o piatră strălucesc. mă visez înțelegându-i risipa. ce bine ar fi dacă trupul meu ar înveli inima precum o scoică piatra, fiindu-i frig. cum ar fi dacă
EPeugen pohontuca și când ai fi
un gând este eșafodul pe care se sacrifică femei, n-avem destul deșert să le oferim în schimb. în vis poate fi trup aruncat în pământ, în nisip, în somn, desperecheați. neorbiți de
EPeugen pohontuschimbând prezentul continuu
asemeni luminii, asemeni grădinilor suspendate e umbletul în trup, îl îndurăm în inimă, de parcă am mai fi... respirarea ne curge deasupra destinelor cu ochii spre cer și umeri în iarbă
EPeugen pohontuvisând la tine
mi-am adunat ploile în căușul palmelor și-am privit cum se inundă liniile vieții, veșnicia este precum zborul cocorilor toamna sau iluzia celor sortiți prea târziu. la umbra câinilor se nasc
EPeugen pohontusă reinventăm menuetul
plimbarea de astăzi printre pomi aruncați în toamnă ar avea, poate, trufia pasului nesigur, un soi de aroganță care se plimbă umil, un cal bătrân ros de șaua caldarâmului, uimit, uneori îl
EPeugen pohontuPoeții
Se stinge cerul la frumusețea lor, răpitori, Prizonieri ai unor miresme celeste, de foc, Scoborâtori ai unei stirpe de îngeri din flori În haine de sticlă și purtători de noroc. Copiii ielelor
EPeugen pohontusărutul pe dinăuntru
nu m-am răzvrătit după moartea tatălui, am inventat o bucurie mai rară ca jocul, acolo unde ți-e greu să crezi, să te arcuiești după anotimpurile deja uscate ce curg în pământ. nu i-am dat
EPeugen pohontuadâncirea în trup
nu-mi mai simt numele liturgic, devin profan precum sunetul lui, ca un fel de pământ ars de chipul tău întors prin ochii de furtună. m-am desprins și-am plecat de-o mie și-o mie de ori pe
EPeugen pohontuca o dragoste interzisă
e-atâta liniște dincolo de retină și limpede, îmi simt glasul de bună vestire, coase-mi ochii ca să m-ascund de umbre și somn cu prihană! în nopțile astea neterminate îmi ești aripă de
EPeugen pohontumi-e trist imperativ
nu mă chema niciodată-n tine, n-am vreme, asemeni timpului nu pot pătrunde ca un înger alb în stăruința cu care vrei să mă-ngenunchi! nu stărui în amintirea mea, n-am simțit
EPeugen pohontuca spaimă
se-ntâmplă să-mi fii femeie depărtată cu fericirea hazardată ca un frig, să-mi semeni noaptea în fiecare dimineață, ziua, umbrirea ta mă-ncetinește, mi-e greu să pierd miracolele tale
EPeugen pohontunimic
vin cu toate zilele mele, cu dorințele și căderile zilnice, vin cu credința că iubirile mele trăiesc. n-am cuvinte, că-s născut din pământ și mă rog tot acolo. n-am vină, doar
EPeugen pohontupisici cu mers întunecat
pisicile chele au un mers defelinizat, se mișcă în cercuri concentrice pe streșini și munți de sare, doar acolo, la poale, sunt stâncile golașe ca pisicile care torc crăpatul
EPeugen pohontumamă, încă nu știu
atingerea depărtării ca o promisiune limpede, ca o bătaie de inimă, reinventându-se în noi înșine. stăpânind frunzele, visele se insinuează gata rostite, respir aerul viu al copilului din
EPeugen pohonturătăcind drumurile
erau niște case fără acoperișuri, nici ferestrele nu erau toate, de unde veneam se vedea invers. femeile s-agitau în ritm de salsa, maramele având ceva din zborul buhei, nici liniștea nu era
EPeugen pohontusimboluri deturnate
reculegere în lumina de Crăciun - cenușa rece pe chipul mamei umbra pomului uscat - seara de Ajun asfințit printre ramuri contorsionate - cocorii plecați dincolo de nori doar soarele
EPeugen pohontutransparențe
am călărit acoperișurile copilăriei, oare am zgâriat măcar scoarța vieții, i-am deranjat culorile, i-am răvășit ploile, oare am fi putut face inutilul din noi util la ceva? spune tu,
EPeugen pohontupoate visăm
ne dezbrăcăm de anotimpuri inventate precum sfiala ploii murită-n violet, sunt trist în locuri fără teamă, femeie! iubim complet neatenți la dimineți, ca și când ne-am fi trezit înlăuntrul
EPeugen pohontumoarte asistată
de ce m-ai născut Doamne pustiu? pe marginea sihăstriei vechilor ape, se risipesc făpturile nopții, în numele lor. mă simt ucis în feluri inventate de mine, la umbra cailor logodiți cu
EPeugen pohontusunt seri în care caii năvălesc în mine
mă-ntorc în cel ce sunt prin porțile fluide, cu senzația de alb a tâmplelor, când păsările iernii pier rescriind runele, rămân deschis ochilor în fântâni roase de ape. prin rana
EPeugen pohontucâine bătrân alergând
când adevărul este aruncat peste ultimul cuvânt, ne-ascundem în glasul umbrei. mintea mi-e grădina înflorită a celor ce locuiesc astăzi, în palmele mele, uneori cuibăresc acolo
EPeugen pohontupeisaje, cu tata
ne-am părăsit în zodie de pește, când ne copilăream sub bolți de biserici tăcute iar cuvintele aveau miros de levănțică frica de cimitire atârnată de cruci ne trecea tăcerea prin
EPeugen pohontu