Stelian STANCU

Cele șapte zile ale facerii au trecut demult Isus a plecat și el de pe Pământ Lumea e într-o continuă grabă Sufletele noastre s-au așezat la sfadă. Nu mai e timp pentru cuvinte N-a mai rămas

Am vrut ceva, dar nu am vrut, să fie cum e la-nceput Cu protocol, cu reverențe, ba chiar și cu discursul mut. Când a-nceput, a fost o zi, aievea că de s-ar trezi Ea conștiința din fior, aș aștepta

Fulgii de nea căzuți în iarnă Acum odihnesc de-a valma Pe câmpul ce pregătește Holda ce se rânduiește. Din inimă de rămurea, de corcoduș, de liliac sau ce-o vrea ea Se pregătește a reînvia, al

S-a dat sfoară mare-n sat Că-i nevoie ca de-ndat` Să se găsească degrabă, fie chiar și fără șagă Cât mai mulți, dar cu putință Și să fie îngăduință Să se strângă cât e dat Unul câte unul

A fost destin din vremea mea De licean sau cam așa Era al timpului semnal Când nu știam ce e amar. Timpul trecea în legea lui Iar al meu gând umbla haihui Era o curgere de ceas Ce-avea doar un

Am multe de spus în lumea asta Dar sper ca nu și banale, cum uneori este ea. Nu de puține ori mă gândesc la starea Acea trăire pe care o simt pentru orișicare Că este om sau este pom, că este

Te lași purtată de un vis E visul tău cel necuprins La care ai tânjit de-o viață Acum e timpul tău și-nvață Să prețuiești această clipă Să sorbi nectarul nu în pripă Să te lași cuprinsă de

Când contopirea orbitelor dragostei se face cu lacrima de bucurie Îți spui că ai atins apogeul, deși mai vrei, mai mult Când fruntea cea înaltă a conștiinței se intercalează cu dorința cu

Zori de zi în plină noapte, multe fapte devin șoapte Zori de noapte în plină zi, e mister, dar sunt și toate Visele ce-au apărut, când eram la așternut De credință și dreptate, pentru suflet și

Ne căutăm emoțiile, ne adunăm gândurile Dar privim și la cei din preajma noastră Poate prea din preajma noastră. Rândurile Se strâng când este vorba de cei foarte dragi, și-n glastră Ne privim

Mi-e dor ca să te văd cu dor De tot ce-a fost nemuritor Pentru o clipă și ceva mai mult Mi-e dor de dorul tău. Atât. Dai frâul liber la visare Te lași pierdută în neant Vrei să îți regăsești

Avem un aer de superioritate Dar nu știm cât e cu dreptate Ne arcuim mintea peste balustrade Făcute parcă din micimea voinței Dar cu gândul să poată a străbate Condescendența sufletului, a

Umbre de vis, culori de vânt Absorbție de înalt gând Armonie de bizar Contopire de mult har Greutate de infern Valuri dalbe se tot cern Din pustia trecătoare Unde nu e loc sub soare Decât a

Am presărat glas după glas Cu vorbe dulci, cu flori de vis Dar nimeni nu avea nimic de zis Până în clipa ce-a rămas Să ne arate nimbul vieții Pierdut în anii tinereții. Din tot ce-a fost, ce-a

Trăim murind continuu Puțin câte puțin, dar sigur Și-atunci când ești dezamăgit te-asigur Ea liniștea eternă e-un ambiguu Simbol de nostalgie de trecut Dorință de ce n-ai cunoscut Stare de

De vei vrea să fim din nou ca l-anceput Dă-mi zilele pe care tu ai vrut Să le primești în dar, când clipa Se revărsa în doina cea multipla Pe care am ascultat-o când credeam Că nu e chip și tot

Privesc părinții din al umbrei semi-întuneric Dar ei mă simt, mă lasă și așteaptă temător Momentul când doar glasul lor Va rămâne în amintirea mea patetic. Stau și privesc spre ei cu drag, mă

Visăm, ne dorim, gândim destine Acest șir de emoții ne întreține. Vrem să accedem, accedem că putem Dar ne blocăm deși nu vrem. Nu toate visele sunt singulare Ba, cele mai multe sunt comune O

Nu poți a cere când nu dai Nu poți avea, când nici nu ai Dorința de a fi deschisă, bilateral Căci neînvinsă, rămâne ea iubirea moartă Ca doar cel din fața ta deodată Să îți releve tot ce vrei,

Căutăm în toate sens, doar Dumnezeu e sensul nostru Căutăm să discernem din imens, dar e din ce în ce mai rupestru. Ne agățăm de simboluri, ca de frânghii nevăzute ale existenței noastre Ne căutăm

Cât mă iubești tu pe mine? De vei ști, nu-ți va fi bine. Cum mă iubești tu pe mine? Cred că ține doar de tine. Când mă iubești tu pe mine? Stai să te răcești mai bine. Am eu șansa să mă

Ai vrea mult, mereu mai mult, dar ai teamă de tumult Vrei o viață liniștită, să trăiești fără a fi tristă Ai vrea chiar să simți că trăiești, de se poate, să iubești. Dar, mereu apare-un dar, de

Îmi place viața, îmi place să trăiesc Iubesc dar viața, trăiesc ca să iubesc Fie ea floarea, sau ramură de brad Fie nor de ploaie, sau gând fugind pribeag Sau amintirea vie, a ceeea ce-n

Ai apărut de nicăieri Cu gândul bun, ca să tot speri La ea o dragoste curată Pentru o viață, fi-va minunată. Te-aștept mereu în calea mea Vei fi a mea, cu vrerea ta Te-ncrezi mereu în ochii