Stelian STANCU

Renasc prin legăturile celulare Mintea alunecă gânduri la vale Sufletul caută ghioceii în inima mea mare Mâinile agale răscolesc prin buzunare În căutarea unei monede ce mă poate duce Undeva,

Ești simbioză de trecut Sintetiză a minții în așteptare Ești început de tot ce-am vrut Dar ești și glasul disperării care Așteaptă încă liniștit, vulcanica iubire Semnul profund de amăgire,

E mult de când te-am cunoscut Dar și mai mult de când nu te-am văzut Aș vrea să fie doar a fi, pus la prezent se spune „e” Dar ce mai spui când a nu fi, îl vei percepe-n „a nu e”? E este și va

În grădina casei de la țară A răsărit un pom necunoscut Tata a dat verdictul prima oară E plop, arin sau ce nu s-a născut Până acum pe locul unde stau La sfadă, zilnic soarele și luna Dar mama

Alene valuri mari te strigă De pe faleza sclipitoare În suflet inima se intrigă De mâine nu va mai fi soare. Două scoici privesc grăbite O balenă ce se agită Și se-nscriu iar pe orbită Că

Culori aprinse sau mai pale Culori ce retrăiesc sub soare Delirul libertății epocale Și armonia unei unice fanfare. Să ne iubim intens și dens Să ne iubim în ton culorile Să fim mai buni

Rapsozi de seamă au cântat O muzică de caldă primăvară De-a lungul timpului neîncetat E armonia ce stă să răsară. E primăvară-n suflet și în gând E dulcea primăvară E rapsodie și e cânt E o

Granițele sunt discrete Starea de emoții apare Iubirile sunt cochete Ne agățăm de fiecare floare. Avem senzația de închistare Zăvoarele sunt lacăte uriașe Ne întrebăm în care închisoare Stau

Mereu am cerut ceva Să mă fac mare Să fiu în stare Dar înapoi eu când voi da? E o mică întrebare. Stăm și privim în zare Ne dorim cât nimeni n-are Totul este în mișcare Dar înapoi când vom da

Amânări, speranțe deșarte Cu visări, cu lacrimi grele Le-am parcurs deja pe toate Cine, ce, cum să le spele. Gânduri puse deoparte Stropi de ploaie bat în geam Calea dragostei desparte Crengi

Ești un nimb rătăcitor La margine de infinit Ai și minte, ai și dor Dar asculți un glas nedefinit. E intrusul ce ai vrut Când te-ai înțeles cu el Să te cunoască mai mult Acum ți-a oferit

Mai e puțin, dar totuși mult Eu primăvara o ascult Cu cel cântat de păsărele Cu gândul meu pierdut prin ele. Sufletele sunt făcute Să coboare văi, să urce munte Au chiar și dorința lor Să mai

De-mi va fi bine fără tine Tu pune-ți întrebarea: O fi de rău sau o fi bine? Nu mică e mirarea. Trăirea ta stă în ce eu Trăiesc zi după zi în noi Și te întrebi în van mereu Ce va urma în pasul

Simbolul vieții veșnice apare Atunci când moartea își cere dreptul E sentiment de ușurare Dar e și tristă starea când el înțeleptul Pășește spre o lume doar visată Cu pajiști și cu râuri,

Dorința stă-n voință Dar câtă neputință Apare când ești gata Să crezi că-i lungă soarta Pe care contopirea A lumii cu iubirea Þi-a predestinat-o Când tu deja ai uitat-o. Tu ești tot ce mi-am

Vibrația minții lucrează Cu materia primă, ce ea rimează Cu neuroni și cu sinapse Cu tot ce mintea mai descoase. Dar ce te faci, când deodat` Te lași în baza universală Trecut fiind prin el

Ce-nseamnă starea pentru noi Când nedefinit stă mai apoi Cugetul cel după simțire Chiar și o pală potrivire Între relativ și absolut Între prezent și chiar trecut Între absurd și evident Între

Proprietatea este apanajul libertății Îți dă puterea, dar și dreptul vieții. Dar ce te faci atunci când din întâmplare Iubirea ta are scăpare, privind pe lângă cercul clar La cei în jur, căci e

Două inimi stau la sfadă Și se-ntreabă: tu mi-ești dragă? Una spune introvertit: nu știu, poate, ce-ai pățit? Cealaltă e extrovertită și zburdă veselă și cântă: Te iubesc de nu mai pot! Te iubesc

Simt arșița stărilor de decoagulare a minții Sufletul e pornit deja spre abisuri magistrale Speranța invocă timpul de concediu pe caz de boală Inima-i plecată în vacanță de refugiat, când ei

Mă privești cu subînțeles Natura e trezită la viață Mă porți în gândul tău intens Totul în jur stă ca de gheață Iar când accepți că nu e mers E prea ciudat să nu-i faci față Te lași răpus de

Clipele trec în taina lor Încă-mi pătrund în suflet Mă las purtat de al tău dor Tu mă privești și-un cântec Străbate trupul tău și zice Cu vorbe dulci și cu mult drag Că e mai bine a tot

De m-ai privi în zori de zi Când roua stă să mă inunde-n suflet De-aș accepta ce tu mai crezi Ar avea încă un mare răsunet. Căci viața este ea făcută Să ne lăsăm pe-al timpului fior Și doar

Ne naștem pentru a muri cândva Ne-asemuim la naștere o știm deja Dar timpul are rolul său Pe uni-i face domni, pe alții zău Îi lasă la periferia vieții Uitați de lume și de rostul sorții. Nimic