Stelian STANCU

Natura stă să încolțească Vlăstarul speranței Ce doar ea creația vrea să rostească Din bulbul revelației. Spectacolul naturii e creat divin Nu mai este dor, nu mai e nici chin Căci tot ce

Stropii de ploaie spală alene Minți învechite de iarna trecută Sângele aleargă grăbit el prin vene Munți de speranță fac o nouă redută. E primăvara verde, tangou de viață Pe care natură îl

De-mi vine să plâng Tu lasă-mă în gând Să pot păstra oricând A mea tristețe când E prea abrupt trecutul Lumină-i începutul Din ramură de stea Alung doar starea cea Se pravăle și fuge Dar de

În vremurile vechi, precum se știe Luna și Soarele erau despărțiți, pe vecie De porțile solstițiare Deva-yana sau Poarta Zeilor Pitr-yana sau Poarta Strămoșilor Aveau două sărbători distincte

Primăvară ce răsai În suflet de nu-mi mai dai Pace pentru a fi eu Tot mai tânăr, precum vreu. În povestea ce-am trăit-o Acum am întinerit-o La-nceput de primăvară Când stau florile

Orașul are mirajul său nemuritor În aparența sacră Căci e neiertător Să vezi cum fără vlagă Pătrunde în tine fiorul denunțător Al lipsirii de libertate A ceea ce odată însemna identitate Totul

Drumu-i lung și călător Vesel este trenul Când purtând într-un decor Haina sa cât unul Dintre cei ce s-au născut Vor mai crede-n soartă Va fi trenul cel făcut Să mă transforme-n

E seara magică a lor Doi câte doi se strâng La masa ce va fi cu dor Păstrată doar pentru un târg. Dorințele sunt mari, desigur N-a mai rămas nicio speranță Să pot a mai spera ce singur Mai

A mai trecut un dor Prin mintea-mi efemeră E cel lăsat de-un cor În clipa austeră. Floarea de colț e răsărită Pe câmpul ce-l pustiu E timpul să fie zărită De cei ce nu o știu. Mi-e dor de

Arareori mă las pierdut În urma pașilor Tăi Din față-mi ies văpăi Ești Tatăl meu neîntrerupt. Arareori Te simt cu mine Tu Creator de infinit Mai des stau eu cu Tine Ești visul meu cel

Corpul își are limitele sale Demult nu am mai stat la geam Îmi amăgesc privirea tot agale Azi nu mai sunt cum ieri eram. Gândirea stă să se prăvale Stropii de vis răzbat pe ram Îmi adâncesc

Mi-e dor, mi-e dor și tare aș vrea Să scap de el, amarul Să se alunge în neant, căci ea durerea E mai tristă și e chiar mai rea, decât el avatarul. Mi-e dor de voi părinții mei, dar stau și

Curcubeul cel de stele Seara se așază lin Peste bolta ce doar ele O cunosc ca un declin Al sălbaticelor zodii Ce s-au pogorât din cer Peste el Pământul care A ajuns plin de mister. Nu mai e

A sosit și ziua lui A lui a românului De iubire pură și trupească Cum e datina lumească. E ziua care se vrea Să exprime dragostea Cel ce e îndrăgostit Să își exprime voit Sentimentele ce

Te caut eul meu pribeag, pierdut cândva în zare Ești legământul ce îl am, cu Domnul meu Cel mare. Încă mai sper în regăsirea, pe care amândoi O vom simți cât amăgirea, va fi pe lângă noi. Revin

Pământean: Am presărat speranță, în codrii mari de brad M-am tolănit pe verdeață, ca bunul camarad Ai stat tot lângă mine, Prieten adevărat Ești simbol de iubire, cum nici nu am

Ai fost tu hărăzită dară Să porți cămașa de forță iară E ultima pe care o îmbraci Căci e final de circ și chiar de meci. Nebunia vine din destin Cu el și multul sau puținul chin Păstrează

Am făcut un legământ Ca între Cer și Pământ Să nu privesc decât Iubirea sinceră. Atât. În nemurirea clipei disperate Stau zilele pierdute toate Doar liniștea profundă poate A retrăi din

Nu am uitat cât sunt de trist Când vreau să fiu așa Dar n-am uitat a fi optimist Când viața îți face farsa. Niciodată este niciodată Când regăsesc iubirea laolaltă Rămân la starea mea de

(dialog vesel-trist, între ea diavol, cu numele Didi și el pământean, cu numele Vidi) Didi: Ești tot ce am. Vidi: Sunt ce? Ham, ham? Didi: Ești lacrimă de viață. Vidi: Fugi de aici, tristă

Am obosit să cred în tine Cu stropii tăi sărați, iubire Mi-ai răscolit ale mele vene Tu marea mea, vis și mistere. Așteptările se pierd alene Când timpul trece în viteză Te regăsesc printre

E cheia unei stări de bine În colțul meu cel rătăcit de stele Gândul frivol pe loc îmi vine De-a amăgi luceafărul cu iele. Am așteptat această stare Mai mult sau mai puțin Dar cine ce a zice

E de-o distincție firească E prea plăcut să nu-i faci curte Va fi și timp pentru-o cerească Priveliște de-aici de pe punte. Motanul este pe-al meu gust Voi reveni la el cu banul Anul e luna și

Ramuri golașe se aruncă-n geam Privind în interiorul presărat mai an Cu gânduri și speranțe, acum e un noian De amintiri deșarte, mai ieri încă plângeam. Dar luna a pătruns și ea, prin aripa de