Stelian STANCU

Nu sunt cromozomi Dar nici să crezi că-s prea departe Când crezi că vor virtute Neantul îi desparte. A crede că sunt buni E doar un vis obscur Căci te îmbată gândul Că n-ar fi praf de

Pe munte visuri se rostesc Fără a da de veste Că pot să-nsemne nu povară Ci, doar ce e firesc, Ea viaţa lină, în trăire Pe care o avem Ea viaţa fără de oprire Ce o sorbim efrem. Plouă

Mi-ar plăcea să am o soţie Să fie, ce nici nu gândesc să ştie Să fie, tot ce ea doreşte să fie Dar să fie, pentru mine mândrie. Mi-ar plăcea să am o soţie Să fie, ce mi-aş dori să tot

Ne căutăm o cale O vrem mai lină-n cele Pe care El Destinul O-ngână printre iele. Cum nu găsim adesea Decânt loc înfundat Ne bucurăm în van Că nu ne-am încurcat. Ne căutăm adesea O vorbă

Atunci în vara de demult A fost şi vorbă, a fost şi gând Atunci în anotimp fără tumult A fost şi drag, a fost avânt. Când ne uscăm stropii de vers Pentru a da nou înţeles Când amuţim fără-a

Când somnul se trezeşte-n vis Iar visul este treaz Când veghea e de necuprins Aidoma e haz, Pentru trecutul făr-de rost Uitat ca prin neant Pentru ce-a fost, deşi n-a fost Decât amor

Obişnuinţa, e un dat Al meu, al tău, al celuilalt Care se-nvaţă să citească O poezie zilnic, haiducească Despre ea viaţa bună, rea Despre fiinţa din cel ce o da Pe ea, povestea de din

Cu gând răzleg coboară trupul Către amurgu-i nesfârşit În căutare de el timpul Pe care ades l-a irosit. Cu amalgam de visuri grave Se tălmăcesc trăiri din noi Mai coborâm vreo trei octave Apoi

Fie vremea fără soare Fie gândul fără somn E mai bine a fi cale Decât lipsa de-a fi domn. Fie timpul la răscruce Fie dorul fără rug E mai bine a fi duce Decât oişte de plug. Fie anotimp de

Adormind prăvale gândul În noianul de din vale Peste care poartă rândul Celor fără de parale. Alb sau negru, scund, înalt Cu alură de panteră Fără crez înmiresmat Vrea să poarte o

Amânări fără chemare Stau la buza vorbelor Ne-ntrebăm de ce e oare Lipsa, doar în calea lor, Celor ce aduc în doară Un crâmpei de rezonanţă Celor ce până în seară Uită tot cu

Cerem fără a gândi A avea nevoi ori ba Vrem să stăm a nu trudi Dar să nu fim duşi cu vorba, Pentru cele ce nu suntem Pentru cele ce nu-s gând Pentru cel ce nu concepem Pentru cel ce nu e-n

Ce ne facem de avem Sinele în noi, să zicem Care fără să putem Ne absoarbe când nu trecem, Gândul peste ea putere A privi alături dară Să trăim fără avere Ce în suflet stă de-o vară. Căci el

Avem în noi un tot Ce ţine de construct, de viaţă Avem în noi un port Ce se afundă-n ceaţă. Avem o fire ce se dă În vânt după dreptate Avem o stare ce e fadă Atunci când nu trăim în

Plimbări nocturne printre stele De când el gândul s-a tot dus Să zburde fără de inele Să amuţim deşi n-am spus, Nimic din ce era defel Printre amurguri de iubire Mai important, mai plin de

Când adie vânt de vară Peste cerul alintat Se prăvale marea-n seară Peste câmpul luminat. Tropăind în deşteptare Soarele vrea să înscrie Şoapte dulci şi desfătare Mării, celei ce învie, El

Plâng vânturile peste ape În mersul fără de vorbire Nu mai e chip să se adape El gândul dintr-o amintire. Trezirea sorţii ne tot cheamă Să îi cedăm prinosul bun E mult ce e de luat în seamă E

Putem avea dreptate E buna, sănătoasă Dar nu e loc de toate Fără a fi aleasă, Ea pacea ce-i stabilă În strânsă libertate Ea pacea fără tihnă Cu sucul de dreptate. Căci poţi ceda o zi Şi

Privim în sus, credem sublim Că Domnul stă şi ne aşteaptă Ne facem poate că iubim Dar mintea este pe o treaptă, Pe care trupul o dezbină Pe care sufletul o cheamă Pe care prinde doar rugină Pe

Turnaţi amor peste văpaie Şi amalgam peste ce-i pur Turnaţi o lacrimă să-nmoaie El sufletul, fără contur. Sorbiţi o rază la răscruce Şi umeziţi tot Universul Sorbiţi surâsul cel mai

Să dăm din noi ce-avem, dar bun E simplu şi este firesc, când vrem Să credem în amurguri ce apun Şi-n chipul nostru omenesc. Să încercăm să nu fim răi E pragul spre umanitate Că-i plină lumea

Suntem un aluat cam rău Pe-alocuri chiar angos Ne ducem viaţa ca într-un ou În căutare parcă de folos. El embrionul noului ne cheamă Să stoarcem picături de stele Din diafanul minţii cu

Steaua pe cer să lumineze O floare ce se stinge-n suflet E sângele din piatra care ţese Doar amintiri fără răsunet. Când luna va purcede să apară În pragul sufletului tău Vei şti că tatăl meu