Stelian STANCU

Feerie de visare Fără urme de răstimp Mă alung în nepăsare De ce-i grijă şi e ghimp. Ea natura ne îmbie Cu amorul ei frivol Fără chip să mai ne spui Când şi cum e trupul gol. Sacadat dar fără

Nu ştii, nu vrei, nu-ţi pasă Deşi n-ai chip bonom Dar laşi să pari frumoasă Cu mintea de mormon. Te crezi chiar universul Dar uiţi că-n nefiinţă Îţi poţi găsi doar mersul Spre lipsa-n

Nu e nimic din ce te-aştepţi Pe alocuri poţi da greş Este o vorbă din cei înţelepţi Să nu pui praful doar sub preş. Natura ţi-a mai dat speranţa De-un număr fără numărare Dar tu privind greşit

Natura zburdă făr`de sens Crezând în reînviere Dar mai e timp pentru revers Iarna e fără de putere. Nu ninge prea din cer Ci norii ne şoptesc De nu mai vrem să fie ger E timpul să

Pe alocuri, mai de vară Fără gând de răzvrătire O păstaie cam amară Vrea să facă nemurire, Din al ei şirag de visuri Fără pic de supărare Ca la toamnă din abisuri Să găsească o cărare, Pe

Cu nonşalanţă se revarsă El timpul peste un trecut Doar ce prezentul stă la masă Căci viitorul a şi apărut. E un triunghi al morţii austere Ce se reverberează în neant E un simbol al clipei

Cutreierări de gânduri Prin univers pustiu Noianele de nimburi Pândesc în purpuriu. Răscolitoare visuri Prin armonii de lut Te duc înspre abisuri De neputinţe-n rug. Numerice cadavre Se

Nu există absolutul Decât în Dumnezeu Dar ne bazăm pe relativul Şi în acela mă aflu chiar şi eu. Nu căutăm idealul Decât în absolut Dar ne bazăm pe banalul Bun mers şi este deja absurd. Nu

Tu nu privi departe Nu sta în adnotări Apucă şi socoate Răbojul cu-ntrebări, Din lista de suspine Din tot ce te-nconjoară Căci simpla fericire Nu se găseşte afară. Fii dară înţelept Şi te

Stai bine în propria persoană De parcă nici exterioru-ţi nu mai are formă Te lepezi de omenescul fără de toană Şi ştii că nu-i o greşeală enormă. De speri, ştii că-i cu cântec De vrei să nu ai

Dimineţi presărate cu ploaie În primăvara sufletului tău E mult de când visul înmoaie Speranţa gândului cel rău. E ploaie de-nceput de lume Şi soare e în ea dorinţă De vei avea cine

Alunec cu priviri absurde Peste rădişul făr-de noimă Sperând din nou să ne abunde El fondul fără de vreo formă. Absorb desişul vremii tulburi Cel presărat cu diafane Încă mai caut printre

La întrebări fără resort La margine de hău Zâmbeşte el vaporu-n port Cu tot neantul său. E plin de amintiri E gol de spirit ludic Au mai rămas doar firi Ce se dedau la pudic. Cum el răsare

Trepte spre cer, se adâncesc în dram Lăsând pământul la răscruce Sunt ramuri ce adesea cad în geam Spunând el vântul unde duce. Noian de anotimpuri sunt bizar Pierdute fără de vreun

De orb am fost, am fost cu mine Am străbătut deșertul tot Căci nu există cine-a spune Că e mai mult și eu nu pot. De am fost surd, făr` de a vrea A fost să fie doar tăcere Căci doar ce-i

Clipe ce curg în noima lor Ademenind privirea Pătruns ești de ce-i cel mai dor Alene-i amăgirea. Curg lacrimi la apus de vânt Și reînnoadă visuri Fără de noi nu-i început Nici vorbe fără

Avem o sete ancestrală De totul nostru pământesc Când ne pătrunde pân` la boală El dorul pururi strămoșesc. De ei părinții ce ni-s frați De ei bunicii, depărtați Căci nu există-ngăduință

Am savurat toată toamna ce mi-a stat în cale Cu nuci, ardei și castraveți în floare, Am sorbit mustul cel fără de leac Am privit soarele cu armonii de frac. Tu toamnă ce abunzii în flăcări Te

Povești ce-s spuse pe-ndelete La umbra visului de vară Nu mai avem demult noi plete Să ne-amăgim a mia oară. Trimit scrisoare către timp Să cheme gândul iar la taină Să mor, apoi din nou să

Reînoind demersul blând De-a fi doar vesel, nu în gând Ci în amestecul de vreme Pierdute sunt vorbe prin semne. Cu tine stropii nu mai plouă Cu tine-i tot, e totu-n două Cu tine viața se

Când mă aplec Simt doar înalțarea Pe care universul o trimite În aureola timpului sacadat. Când te privesc Doar boarea dimineții Mai răcorește dorul Cel neuitat de visuri. Când stau în

Iubito, dă de veste Că ea natura-i vie Tu cheamă a fi zestre Cireșii din chilie. Iubito, cheamă crângul Să freamăte ușor Cu tot ce-i numai nimbul Să cheme gând de dor. Iubito, vino-n