Ottilia Ardeleanu

amurg expus într-o galerie în tăcerile lui nevoite să-mi iasă în cale să coboare pânzele ochilor până la nivelul înțelegerii din joaca de-a fructele de mare jar tânăr în pipe-inimi

singurătatea o barcă îngrijită nu ia apă două lopeți par aripi care se spală pe lângă ea nuferii nuntesc un înger scăpat de părinți răsfoiește câțiva nori de oameni îi citește îi pune

Lily, micuța chiliană, tovarășa Arlette, madame Robert Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko și madame Ricardo Somocurcio se numea în realitate Otilia. Otilita. „De când era atâtica Otiliei îi era rușine

“Fais pas le con, imbécile!”- îi strigă un clochard duhnind a vin, pierdut cu totul într-o uriașă pelerină și având o barbă “enormă care părea ba cenușie, ba albicioasă.”. Fără a-l

un răsărit mazarin îmi dezlipește pleoapele printr-o lovitură de teatru împinge noaptea de-o parte și de cealaltă două uși glisante atenție se schimbă scena papal chipul radios se înalță din

Azi două lucruri m-au deranjat. Cățelușa prea costelivă și un comentariu. Cam prea ipocrit. Mă gândesc de ce ne numim oameni. Cuvântul acesta este prea frumos. Este o podoabă de așezat în pomul unui

o întâlnesc pe doamna p pe drum drept ea nu putea veni pe altundeva din câte o cunosc pe orice cale într-o haină elegantă de om pentru care filozofia este nu cine o poartă ci

ploaia bate la toate ușile disperată nu o primește nimeni nu mai există suflete împăturite de Dumnezeu primele mele scrisori de dragoste în goliciunea lui orașul mahmur cu marea într-un

ne certaserăm urât veniseși în genunchi nu nu cereai iertare nici îndurare pentru cele câteva răni vizibile și nenumăratele nevăzute clocoteam aș fi putut da drumul cuvintelor de

un vis pe timp de noapte plutea în derivă pe o apă din cioburi mărunte și pământii să fi fost un anotimp al mâțișorilor în cădere să fi fost scrâșnetul ierbii care trecea prin urechile aerului să

chipeșa asta din fotografie e mama tocmai ea se șterge pe șorț de gustul pâinii ascultăm focul din vatră umbrele noastre se năpustesc pe ziduri ieșite din povești capete de zmei au închis toate

mă dăduseră la oraș pentru mai multe șanse era exigență la internat control riguros nu prea aveai ce să faci unii săreau gardul de fier ca să prindă un film o discotecă un sărut ajungeau cu

marea agită pescăruși lichizi cu vântul frivol geamul meu fără strălucire nu-mi dă voie să deslușesc cenușiul pod spre dimineață îmi așteaptă silueta plimb nerăbdarea în brațe dar se zbate sare

mă sună nașă-mea ce faci nu vrei să mergem la magazinul chinezesc e singură de șapte ani se plictisește îi antrenează și pe ceilalți în zilele ei câte or mai fi se ține bine îi place să umble

cum stăm relaxați în fața unui smart derulăm reclame la tot felul de lucruri care oricum nu ajung la noi motivele o garnitură de substanțe inflamabile în dreptului orașului unul vehiculează

muncesc pe nimic tot ce câștig dau înapoi celui care pretinde că se îngrijește de mine lumină căldură comunicare pentru toate astea trebuie să plătesc de parcă aș avea vreo vină că trebuie să

mă gândesc mai des la prietena mea cea cu origami îmi povestea despre bărbatul din america foarte inteligent fiu-său cu el seamănă o ținea pe-a ei îmi arătase cândva un mail în care

ai încercat orice rol ți-a ieșit în cale niciunul nu ți s-a potrivit mai bine decât moartea ai lovit-o în pântece i-ai tăiat beregata cât de frumoasă era așa răpusă și fără autoritate cum ai fi

de ce trebuie să fie mereu o întoarcere în tine ca într-un sat nepomenit în care doar câțiva bătrâni mai stau pe la porți sprijiniți să nu-i doboare tăcerea pasăre de pradă și-a înfipt cerul ca