Ottilia Ardeleanu

În final, iubirea pe care mi-o purta dom’ profesor s-a ridicat deasupra ca o pată de petrol. Toată lumea a sesizat-o și-a arătat-o cu degetul. În larg. Așa că norul de membri ai saitului a descoperit

azi e ziua când nu mai am stele și dacă aș căuta prin toate buzunarele nu cred că aș mai găsi în afară de câteva monezi nici de cutia milei e vremea când n-am niciun chef să rup din stelele

aștept un tren oarecare cu ochi de câine albastru aerul mă strânge într-o folie cu soarele la un loc o vrabie desprăfuiește aerul repede repede după formula energiei vremea se scurge

ai intrat în poezie tatonând cu picioarele într-un lac termal unde mulți se tratează de diverse apa încropea cercuri în jurul tău burice de apă sub stiluri de aburi masau fiecare parte a

am făcut tot posibilul să nu fie nicio scurgere de bine să nu se inflameze orgoliul acest compus uman să rămână în recipiente să nu sară în aer vreun sentiment aprins am deschis toate

de-a-ndoaselea sicriele stau în bibliotecă au numere de ordine nume celebre epitafuri mici uși secrete prin care treci discret încoace-încolo aerul mortuar o candelă pare să aducă în

Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aș vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Și de ce se tem copiii atât de

în tot timpul ăsta tu ești aici după nori comunicativi nu-ți umezești degetele nu schimbi pagina alineatul nici măcar starea mea care împrumută de la ploaie un fel de post ținut pe

de pe podul midiei spre parcul de divertisment sunt mai cărunți decât măzărichea de alaltăieri care făcea exerciții de empatie cu oamenii reci năluca poartă conduri de cristal și diadema

ce faci fată te dezmeticiși făcuși ceaiul de micsandră stai aci pe scaun și zi-mi îți plăcu azi-noapte aburi aburi pui de șarpe colăcei intimitatea izbucni tăcerea se sparse ca și când

copii iviți dintr-odată în orașul velin din paltonașele lor acum totul pare însuflețit în casa aceasta de zăpadă de oameni așezați unul în puterea celuilalt să bucure pe frunțile lor

dimineața mea maritimă se desfăşoară înaintea ochilor mei ca o hârtie antică pe care viața e scrisă din aripi de păsări înlănțuite aceste litere negre zboară înaintea ochilor mei desenând

ieri un ocean pe care îl desfășor cu privirea oraș de lumini făcând pluta umbrele ca niște femei în voaluri dansează arăbește să stârnească aerul emotiv se înfășoară pe trupuri într-o adiere

panoramă cu nimeni nu copii nu părinți nu națiune liniște cu miros de uleiuri esențiale dintr-o mie de biserici stratul de ozon plin cu sfinți să facem o infuzie ori

fiecare sămânță o femeie fertilă neîmbrăcată în vină primăvara devreme pământul însămânțează câmpul se acoperă de femei cât boabele așteaptă să scoată mâinile și picioarele de sub așternut

amurg expus într-o galerie în tăcerile lui nevoite să-mi iasă în cale să coboare pânzele ochilor până la nivelul înțelegerii din joaca de-a fructele de mare jar tânăr în pipe-inimi

singurătatea o barcă îngrijită nu ia apă două lopeți par aripi care se spală pe lângă ea nuferii nuntesc un înger scăpat de părinți răsfoiește câțiva nori de oameni îi citește îi pune

Lily, micuța chiliană, tovarășa Arlette, madame Robert Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko și madame Ricardo Somocurcio se numea în realitate Otilia. Otilita. „De când era atâtica Otiliei îi era rușine

“Fais pas le con, imbécile!”- îi strigă un clochard duhnind a vin, pierdut cu totul într-o uriașă pelerină și având o barbă “enormă care părea ba cenușie, ba albicioasă.”. Fără a-l ridica, vagabondul

un răsărit mazarin îmi dezlipește pleoapele printr-o lovitură de teatru împinge noaptea de-o parte și de cealaltă două uși glisante atenție se schimbă scena papal chipul radios se înalță din

Azi două lucruri m-au deranjat. Cățelușa prea costelivă și un comentariu. Cam prea ipocrit. Mă gândesc de ce ne numim oameni. Cuvântul acesta este prea frumos. Este o podoabă de așezat în pomul unui

o întâlnesc pe doamna p pe drum drept ea nu putea veni pe altundeva din câte o cunosc pe orice cale într-o haină elegantă de om pentru care filozofia este nu cine o poartă ci