dimineața mea maritimă
se desfăşoară înaintea ochilor mei
ca o hârtie antică
pe care viața e scrisă din aripi
de păsări înlănțuite
aceste litere
ieri un ocean
pe care îl desfășor cu privirea
oraș de lumini făcând pluta
umbrele ca niște femei în voaluri
dansează arăbește să stârnească aerul
emotiv se înfășoară pe trupuri
într-o adiere
panoramă cu nimeni
nu copii
nu părinți
nu națiune
liniște cu miros de uleiuri esențiale
dintr-o mie de biserici
stratul de ozon plin cu sfinți
să facem o infuzie
ori
Pe când eram un ghemotoc și lucrurile roiau pe lângă mine ca niște gâze, locuința de la țară mi se părea un fel de căsuța piticilor. Adulții, niște uriași care îngrijesc de păsări, de animale, de
fiecare sămânță o femeie fertilă
neîmbrăcată în vină primăvara
devreme pământul însămânțează
câmpul se acoperă de femei cât
boabele
așteaptă să scoată mâinile și picioarele
de sub așternut
amurg expus într-o galerie
în tăcerile lui nevoite
să-mi iasă în cale să coboare pânzele ochilor
până la nivelul înțelegerii
din joaca de-a fructele de mare
jar tânăr în pipe-inimi
singurătatea
o barcă îngrijită nu ia apă
două lopeți par aripi care se spală
pe lângă ea nuferii nuntesc
un înger
scăpat de părinți
răsfoiește câțiva nori de oameni
îi citește îi pune
Lily, micuța chiliană, tovarășa Arlette, madame Robert Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko și madame Ricardo Somocurcio se numea în realitate Otilia. Otilita.
„De când era atâtica Otiliei îi era rușine
“Fais pas le con, imbécile!”- îi strigă un clochard duhnind a vin, pierdut cu totul într-o uriașă pelerină și având o barbă “enormă care părea ba cenușie, ba albicioasă.”. Fără a-l
un răsărit mazarin îmi dezlipește pleoapele
printr-o lovitură de teatru împinge noaptea
de-o parte și de cealaltă două uși glisante
atenție se schimbă scena papal chipul radios
se înalță din
Azi două lucruri m-au deranjat. Cățelușa prea costelivă și un comentariu. Cam prea ipocrit. Mă gândesc de ce ne numim oameni. Cuvântul acesta este prea frumos. Este o podoabă de așezat în pomul unui
Fata nesăbuită era în declin. Să fie oare adevărat că fusese închisă și violată de polițiștii din Lagos?! Niciodată nu puteai afla adevărul adevărat de la ea. „Mereu mistere, mereu povești, mereu
o întâlnesc pe doamna p
pe drum drept
ea nu putea veni pe altundeva
din câte o cunosc
pe orice cale
într-o haină elegantă
de om
pentru care filozofia este
nu cine o poartă ci
ploaia bate la toate ușile
disperată nu o primește nimeni
nu mai există suflete împăturite de Dumnezeu
primele mele scrisori de dragoste
în goliciunea lui orașul mahmur
cu marea într-un
ne certaserăm
urât
veniseși în genunchi
nu nu cereai iertare nici îndurare
pentru cele câteva răni vizibile și nenumăratele nevăzute clocoteam
aș fi putut da drumul cuvintelor de
Într-o dimineață, uitându-se prin niște fotografii de-ale lui Juan, o zărește pe chiliana lui. Juan îi spune că o cunoaște, este Mrs. Richardson. Nevasta tipului “flamboyant” pe care i-l arată
un vis pe timp de noapte
plutea în derivă pe o apă din cioburi
mărunte și pământii să fi fost un anotimp
al mâțișorilor în cădere să fi fost scrâșnetul
ierbii care trecea prin urechile aerului să
chipeșa asta din fotografie e mama
tocmai ea se șterge pe șorț de gustul pâinii
ascultăm focul din vatră umbrele noastre
se năpustesc pe ziduri ieșite din povești
capete de zmei au închis toate
Femeia.
Femeia doar se amăgește că nu se va îndrăgosti niciodată. De fapt, își face curaj să nu se dea de gol. Focul ei arde rece, aparent fără degajare dinspre interior. Nu-i place să se simtă cât
mă dăduseră la oraș pentru mai multe șanse
era exigență la internat control riguros
nu prea aveai ce să faci
unii săreau gardul de fier
ca să prindă un film o discotecă un sărut ajungeau
cu
marea agită pescăruși lichizi cu vântul frivol
geamul meu fără strălucire nu-mi dă voie să deslușesc
cenușiul pod spre dimineață îmi așteaptă silueta
plimb nerăbdarea în brațe dar se zbate sare
mă sună nașă-mea
ce faci nu vrei să mergem la magazinul chinezesc
e singură de șapte ani se plictisește
îi antrenează și pe ceilalți în zilele ei câte or mai fi
se ține bine îi place să umble
Poate că cel mai greu lucru din lume este să comunici cu copiii. Ei au un univers aparte. Înveliș de inocență. Cel al visării fără pretext. Ei încă nu cunosc forma aceea informă de dragoste, nu
cum stăm relaxați în fața unui
smart derulăm reclame la
tot felul de lucruri care oricum
nu ajung la noi motivele o garnitură
de substanțe inflamabile în dreptului orașului
unul vehiculează