Ottilia Ardeleanu

clipe care explodează bio universuri cu un conținut intim deschiderea lor cum ai pocni din degete evrika și câteva mii de vieți ni se dăruiesc cât să le inspirăm ne luăm tinerețe câtă vrem

aș vrea să plouă dar azi parcă nu e toamnă pentru mine și soarele ăsta mă arde în suflet un bărăgan lumina clămpănește de pereți un pom cu frunzele lui cărora li se numără zilele umflă

Noaptea cu geaca nou-nouță cumpărată încă din zori de la magazinul chinezesc, a intrat ușor în casă, fără gălăgie, în lucrurile nemișcate, în patul meu rece, în mine ca o umbră străină pentru care nu

Se pare că Dumnezeu ne răsfață cu toate dăruitele! Privesc înspre toate acestea ca pe ceva născut, iar nu făcut! Suntem mulțimi disjuncte pe plajă, nisipul ne suportă toate întoarcerile. De pe o

atipică viața doar n-o să facă infarct acum merg mai departe spre soare lucrează la drumuri și poduri de maree melcii mai puternici decât sisif pe lujere ciupite de larve ca niște idei fără

să scriu despre tine cum îți pliai mâinile cum tăiai aerul în fâșii mărunte niște dâre de levănțică felinele țineau o vreme adulmecând după tine se risipeau în spații necunoscute orașul rotea

dau din coate în viața mea în lichidul ei amniotic nu am cu cine să mă bat pe un loc de muncă nu există noțiunile de șomaj restructurări fișă de lichidare obligația predarii eforturilor proprii

soarele arde încrezut marin pe dinafară vaporașe rătăcite gânduri dispar pe orizontală faleza împietrește când trec scoicile adunate la șuetă au sufletul gol înfășurat în miros de

de ce s-ar uita să-și vadă faptele când este un laș pus pe fugă am alergat după un zâmbet toată ziua m-am împiedicat de firul roșu nu s-a rupt l-am prins tocmai când s-a așezat pe buzele

lehamitea stă cu mecla în jos la uscat un prosop de șters în părțile afectate de liniștea asta neatinsă impunătoare ca un rege pătimaș care nu-și mai găsește nevastă să-i facă un pui de lumină

aceleași inele aurul pe dinăuntru o mină fericită de concentrație aceleași mâini poate mai uscate în gingășia lor apar deasupra hârtei ca un cer scris la indigo acorduri semnături într-un

îmi pică ciuda pe tocul ușii ea își pică anii sau carii dumnezeu știe cum lucrurile vorbesc ventriloc le aud câteodată mi se par firești nu mă sperii decât de singurătate nici atunci când e

același teren neacoperit cu gazon soare-nor galerie forfota unei vieți cu bilet de intrare pe care unii au dat o avere ca să-l rupă-n cuvinte hai steaua la steaua care-a răsărit steaua

cerul din pânză freatică își așază pahare de nori cu picior. ne așteaptă. apoi toarnă. solitudinile curg, curg. în vale ne adunăm noi! ne privim de la mansardă cum vorbim în șoaptă. gesticulăm pe

de dragul cui acuzăm pe ceilalți ce urmărim și mai ales pe cine de ce facem lucruri pentru care plecăm capul spre rușine poezia nu este negare frustrare împroșcare să o recunoaștem și

ne cheamă la apel nu este obligatoriu dar se uită după noi în timp ce predică despre altfel de oameni ne uităm unii la alții lăsăm capul în jos ca și când rușinea se plimbă mare doamnă prin

o mulțime de insecte lumea pișcă degeaba te ferești apare de oriunde se înfige și trage setos licoarea rubinie o tolbă de venin cerul stropește cu substanțe nimicitoare natura

ochi verzi buze apetisante silicoane costum taior pantofi de șase la reducere mapă cu diplome cât un dosar cu toți rău-platnicii la întreținere din 89 încoace cambridge toefl

azi lumina se lasă apăsat peste cât înseamnă privirea mea de la cerul pe gânduri până sub călcâiele de trifoi în fiecare amănunt ești tu giulgiu scăpat de pe creștet vântul aproape smerit

de ani caut locul spre care te îndrepți cu cadrul împiedicat în covoare de zestre molii la dans cu lumina unui sfârșit de vară neserioasă față de zilele cu capul în nori mai ceva decât erai

m-ai pierdut sau nu știu dacă m-ai câștigat vreodată și plouă ca la munte curat de-o vreme nu mă mai cauți nu mă mai citești nu mă mai întrebi cum nu pot fi eu Cartea cea mare să afli

o ruină în care nu am vrut să intru nici măcar să filmez sau ceva asemănător nu mai există ordine într-un babel stricat de vreme ceasornicele nu mai funcționează nimic nu mai poate fi

nevăzută arătare neagră trăiește în trupul meu își face nevoile mulțumită într-un suflet comod zi după zi mai intens mai periculos își exersează un fel de limbaj numai al ei fără a putea fi