Proză
Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul
http://librarie.carturesti.ro/domnisoara-poimaine-si-joaca-de-a-timpul-376766
3 min lectură·
Mediu
Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aș vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Și de ce se tem copiii atât de mult de el. Ființa nevăzută cu care mama mă oprea de la năzbâtii. Aș vrea să fac o năzbâtie, să risc o pedeapsă. Să-i enervez pe toți ai casei. Ce fantasmagorii ar mai putea inventa? Este cineva mai înfricoșător decât balaurul cu șapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? Să încalc proporțiile inacceptate. Să radiez inacceptabilul. Să mă desprind de vârtejul disperării. Oricât m-ar lucra viața, să fiu copilul pe care nu am reușit să-l fiu. Aș vrea să am pistrui și să zbor pe gâtul unei lebede. Să am un căluț de lemn și o păpușă pe care s-o îngrijesc mămește. Și poate un frate sau o soră cu care să fug de-acasă - rupând pământul-, tocmai în lumea poveștilor. Sau poate numai până la circ ori la teatrul de păpuși, fiindcă acolo i se face de petrecanie lupului. Și mașterei, și... Din lemn și sfori, lucrurile se însuflețesc.
Să locuiesc într-o căsuță făcută cu cretă albă, cu pitici de grădină, să arunc pietricele în cer și el să se spargă, să-mi curgă soarele pe obraji, să nu mă certe Dumnezeu pentru isprava mea.
Urc pe Scene de copii. Ascult și, fără să mă dau de trei ori peste cap, mă fac mică. Am o viață mică. O dorință mică, atât cât să nu cer mai mult decât un deliciu. Tânjesc după hai la joacă ori nani, nani, puiul mamii, auzit la sân, nu la leagăn. Doar câteva cuvinte dulci, un zâmbet cât un flash, o îmbrățișare cu duh. O fantezie după care să adorm liniștită, să visez frumos, să mi se pară că lumea este limpede, apa care, pentru că-și iubește și își memorează bine drumul, trece nedureros peste pietre. Că lumea este un dud în care mă cațăr și de fiecare dată mă colorez în obraji, buzele au carne de fruct iar șorțulețul se împestrițează școlărește. Să fiu atât de departe de vremea asta sofisticată, sperietoare, cu aliens, farfurii zburătoare, terorism, războaie, droguri. Lumea a treia.
Uneori cred că am sărit peste timp. Peste timpul cel de copil. Așa cum sari coarda și cânți. Ești dintr-odată înconjurat de toți copiii de pe scena ta care bat din palme ritmul săriturii și se alătură cântecului cu vocile lor pițigăiate, asaltându-se unii pe alții cu veselie, chiuind, băgându-se care mai de care în joc, până ce pământul se rotește mulțumit, ca o moară de făină. Creștem cu zor asemenea pâinii care sfârșește într-un om cu grija zilei de mâine.
Să închid ochii! Iată-mă înapoi într-un lan de grâu... Trăiesc verde!
075.864
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Ottilia Ardeleanu
- Tip
- Proză
- Cuvinte
- 465
- Citire
- 3 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Ottilia Ardeleanu. “Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ottilia-ardeleanu/proza/14048219/domnisoara-poimaine-si-joaca-de-a-timpulComentarii (7)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
domnule Tomescu, mă bucur că textul a ajuns aproape de dumneavoastră.
vă urez și eu: Lumină și Pace întru Învierea Spiritului Copilăriei!
vă urez și eu: Lumină și Pace întru Învierea Spiritului Copilăriei!
0
a fost frumos, zice copilul meu cel mare.
eu am zâmbit.
mult.
aproape copilărește.
dar mai ții tu minte cât de greu era când eram mici și eram supărați și nu știam de ce? ei, acum știm de ce, dar parcă n-am vrea să mai știm.
fiecare copilărie are farmecul ei, dar în toate parcă se regăsește un dud și un cântec de leagăn.
dar cu cât crești, cu atât mai rar te lași fermecat de inexplicabil.
așa observ.
devenim orbi. tot mai orbi...
iar mâinile noastre devin bisturie.
(pt)
eu am zâmbit.
mult.
aproape copilărește.
dar mai ții tu minte cât de greu era când eram mici și eram supărați și nu știam de ce? ei, acum știm de ce, dar parcă n-am vrea să mai știm.
fiecare copilărie are farmecul ei, dar în toate parcă se regăsește un dud și un cântec de leagăn.
dar cu cât crești, cu atât mai rar te lași fermecat de inexplicabil.
așa observ.
devenim orbi. tot mai orbi...
iar mâinile noastre devin bisturie.
(pt)
0
Pe mine acest text mă călăuzește înspre copilărie, spre acea firimitură din care am pornit fiecare spre un sens benefic.
Povestea aceasta care vine dintr-o poveste a unui timp uitat (de către unii) e o scriere curată, sinceră născută din întrebările vărstei de atunci (la care doresc să revin)și care reliefează și împlinește gândul omului din mine, acum.
Această relatare cu nuanțe de suflet poate bucura copilul din noi sau poate traumatiza clipa în care, atunci foarte demult, ne-am dovedit temători și neajutorați în fața provocărilor etalate de relația copil și ființele nevăzute, "Este cineva mai înfricoșător decât balaurul cu șapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? ".
Scriitura de față creionează în copilul de atunci strategii de moment pe care nu am știut și nici nu am putut să le manipulez în sensul benefic ființei din mine.
Da, scriitura de aici reconstruiește în mine fiecare parte a copilului care eram.
Raportându-mă la toate elementele acestui text rămân surprins de modul în care autorul reușește să lipească secvențele unor stări mai mult sau mai puțin afective, păstrând încă viu instantaneul developat în mintea de acum a omului matur.
Viziunea autorului este și a mea dar și a acelora care constată acum propria frumusețe a copilăriei dar și urâțenia personajelor prin care eram "puși la colț" și "cumințiți".
Iată că acele căutări s-au împlinit " Peste timpul cel de copil. Așa cum sari coarda și cânți. Ești dintr-odată înconjurat de toți copiii de pe scena ta care bat din palme ritmul săriturii și se alătură cântecului cu vocile lor pițigăiate, asaltându-se unii pe alții cu veselie, chiuind, băgându-se care mai de care în joc, până ce pământul se rotește mulțumit, ca o moară de făină. Creștem cu zor asemenea pâinii care sfârșește într-un om cu grija zilei de mâine.
Să închid ochii! Iată-mă înapoi într-un lan de grâu... Trăiesc verde!"
Da, respir, trăiesc...și luminez cu o stea acest text dar și gândul care mă va duce pe drumul înspre copilărie.
Povestea aceasta care vine dintr-o poveste a unui timp uitat (de către unii) e o scriere curată, sinceră născută din întrebările vărstei de atunci (la care doresc să revin)și care reliefează și împlinește gândul omului din mine, acum.
Această relatare cu nuanțe de suflet poate bucura copilul din noi sau poate traumatiza clipa în care, atunci foarte demult, ne-am dovedit temători și neajutorați în fața provocărilor etalate de relația copil și ființele nevăzute, "Este cineva mai înfricoșător decât balaurul cu șapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? ".
Scriitura de față creionează în copilul de atunci strategii de moment pe care nu am știut și nici nu am putut să le manipulez în sensul benefic ființei din mine.
Da, scriitura de aici reconstruiește în mine fiecare parte a copilului care eram.
Raportându-mă la toate elementele acestui text rămân surprins de modul în care autorul reușește să lipească secvențele unor stări mai mult sau mai puțin afective, păstrând încă viu instantaneul developat în mintea de acum a omului matur.
Viziunea autorului este și a mea dar și a acelora care constată acum propria frumusețe a copilăriei dar și urâțenia personajelor prin care eram "puși la colț" și "cumințiți".
Iată că acele căutări s-au împlinit " Peste timpul cel de copil. Așa cum sari coarda și cânți. Ești dintr-odată înconjurat de toți copiii de pe scena ta care bat din palme ritmul săriturii și se alătură cântecului cu vocile lor pițigăiate, asaltându-se unii pe alții cu veselie, chiuind, băgându-se care mai de care în joc, până ce pământul se rotește mulțumit, ca o moară de făină. Creștem cu zor asemenea pâinii care sfârșește într-un om cu grija zilei de mâine.
Să închid ochii! Iată-mă înapoi într-un lan de grâu... Trăiesc verde!"
Da, respir, trăiesc...și luminez cu o stea acest text dar și gândul care mă va duce pe drumul înspre copilărie.
0
pt: mă bucură foarte mult reacția copilului cel mare; mă întreb și eu de ce nu ne mai lăsăm fermecați! orbirea, de cele mai multe ori, nu este fiziologică.
mulțumesc pentru cuvinte.
Teo: singurul lucru curat care mai rămâne în om este copilul din el. interesant că el, copilul, îi și dă elanul care aparent aparține unui om matur. mă bucur nespus că aceste cuvinte unite să creeze un text cu și despre copilărie au ajuns așa de frumos la tine încât să merite o lumină de înviere a copilăriei.
mulțumesc frumos!
mulțumesc pentru cuvinte.
Teo: singurul lucru curat care mai rămâne în om este copilul din el. interesant că el, copilul, îi și dă elanul care aparent aparține unui om matur. mă bucur nespus că aceste cuvinte unite să creeze un text cu și despre copilărie au ajuns așa de frumos la tine încât să merite o lumină de înviere a copilăriei.
mulțumesc frumos!
0
un dar, în care mă regăsesc și eu.
"... lucrurile se însuflețesc.
Să locuiesc într-o căsuță făcută cu cretă albă, cu pitici de grădină, să arunc pietricele în cer și el să se spargă, să-mi curgă soarele pe obraji, să nu mă certe Dumnezeu pentru isprava mea..."
Reverență!
Sărbători pascale cu pace și lumină!
Mihaela
"... lucrurile se însuflețesc.
Să locuiesc într-o căsuță făcută cu cretă albă, cu pitici de grădină, să arunc pietricele în cer și el să se spargă, să-mi curgă soarele pe obraji, să nu mă certe Dumnezeu pentru isprava mea..."
Reverență!
Sărbători pascale cu pace și lumină!
Mihaela
0
Mihaela, mă bucur că simți acest text ca pe un dar. în fapt, tot un dar - însoțit de urări - consider și eu semnul tău de lectură. și mulțumesc.
Pace și Lumină în suflet și în casă!
Pace și Lumină în suflet și în casă!
0

Sărbători fericite, cât mai apropiate de Paradisul pierdut al copilăriei