Mihaela Popa

am așa zile când îmi e dor de mama de mama pe care aș fi vrut-o care m-ar fi alintat și mi-ar fi oblojit rănile care ar fi sărit în sus de bucurie pentru orice fleac care m-ar fi bucurat și mi-ar

coperta cărții care se scrie în mine e un fluture albastru cu aripi fără margini pictori îmbibați în vopsele clipele zumzăind ca bondarii bucuroși c-au scăpat din strânsoarea degetelor

La începutul relației cu al meu, după vreo câteva întâlniri pe la restaurante și plimbări prin parc, își face curaj și mă invită la el acasă. Eu, m-am îmbrăcat frumos, nu provocator, doar cât să îi

Plecarea mea din țară, e așa, ca o boală din care am rămas cu sechele. Adică dacă auzi pe cineva că parcă ar mânca o prăjitură sau o ciocolată pe mine o să mă auzi că “Doamne ce aș mânca o ciorbă de

nu sunt un interlocutor bun dimineața mă scutur de doza de nefericire a drumurilor neterminate în somn am ochii negri pantofi verzi și părul flori de păpădie două cafele îmi vindecă ideile

am învățat că nu sunt doar patru anotimpuri l-am simțit pe cel al durerii și piatra de încercare răbdarea m-a ținut trează la vremea pierderii dar cel al iertării și-a făcut loc în inima

aș fi vrut să te țin de mână iar tu să încerci să-mi mângâi părul pe strada pustie prea multă lume înghesuită în noi ascundeam temerile mințind că suntem bine dresați de orgoliu mi-ai

cel mai greu am învățat cum să nu-mi mai fie dor de acasă am împlinit un număr de ani un număr de așteptări sau nu în totul ăsta îndepărtat sentimentul de tot și toate de început și

în visele mele am mereu altă viață construită din elemente nu total cunoscute vorbesc toate limbile pământului toate tăcerile visez mult mă întreb dacă nu cumva moartea e de fapt

zilele parcă tot mai scurte oamenii mai reci nopţile adunate ca într-o sticlă cu dop de plută pământul rabdă atâtea iubirea ne pătrunde treptat dorul de casă ca alcoolul pe omul beat mâna

bunica era maestrul meu de wellbeing mă trata cu ciorbă acră și leuștean apă rece din fântână și vreo două palme după ceafă dacă-i ieșeam din cuvânt și ce putea fi mai sfânt ca vocea ei care mă

stau agățată de secunda din urmă nu-mi simt vârsta când n-am de bătut un drum lung mă apropii de munte dar nu mă mai încumet să-l urc trag aer în piept și respir viața ori ea mă respiră adânc

Doamne dă-mi de ziua mea o putere aşa de mare să pot pune-n paturi calde noaptea toţi copiii la culcare dimineaţa să le fie zâmbetul scăldat în soare şi la prânz să le dăm Doamne tuturora de

oamenicarenu sunt oamenii care nu râd niciodată i-am asemuit mereu cu o poartă care nu se deschide de alţi oameni sau de soartă poate doar de vreo pală de vânt rătăcită şi aia speriată îşi ia

Doamne, cât aş vrea să-mi fiu, însă oasele-mi bătrâne se reazemă de pustiu. O, şi câte-aş vrea să ştiu… însă mintea-mi limitată vede apă şi se-mbată. Cerne-mi, Doamne, grâul

în fața porții o femeie plimba un pahar cu lapte avea chipul robotului aproape uman cum care cel care a primit cetățenie undeva prin 2018 noi ne-am pitit să curățăm porumbul rămas din

am învăţat să tac albastru cerul si-a împărţit aripile cu mine gustul mierii şi galben m-a mângâiat soarele atâtea cuvinte roşii ego-ul să fie doar cu litere mici atât de

străzile goale parcă strigă la noi păsările se pregătesc seara de somn nu ne mai arde visăm se moare, dragă, se moare dintotdeauna dar acum simțim mai tare ne-am pregătit pentru a ajunge

tare s-a mai schimbat vremea și într-un timp atât de scurt se vând mănuși chirurgicale și oameni măști la supra preț de o viață mi se face frig te rog să mă-nvelești cu o virgulă în seara asta ca

să vorbim despre iertare îmi place să-mi amintesc cele patru anotimpuri și să repet fără să fiu spânzurată-n gadgeturi – îmi doresc să uităm câteva zile de ele - ce zici de o plimbare cu

aprind o clipă de viață și fumez fără filtru oamenii vremurilor noastre stau în tabere comune cu roboții care ne servesc și trebuie accesați pe tastele de la zero la 9 pe timpul nostru lipsă la