Ottilia Ardeleanu

toamna asta mă sperie trasă la față traversează strada de parcă îi sunt călcâiele jupuite păsările pentru ea vorbesc încet și trist cu frigul în oase arată ca o femeie în plin tratament

facturez ultimele zile le pun preț și tva le bag la impozit pentru toate tristețile mele pentru toate zilele ploioase furtunile și ceasurile înecate în oceanul acesta sufletul meu fără faună

Chestiune de octombrie: Politica este cheița care deschide și umblă la psihicul omului, ca să-l abată de la liniște și micile bucurii dăruite de Dumnezeu. Maxima zilei de 10 aprilie 2015: Nu știu

marea strânge oamenii în brațe ca pe niște buchete de flori parcă s-ar cununa cu soarele de față nisipul un desfășurător pe care gândurile mele se așază trup lângă trup doi pescăruși în

fuge pe țărm ca un copil care se uită după ceva frumos se depărtează de părinți chiuind se trezește între oameni străini înfricoșat de necunoaștere începe să plângă o ploaie de vară îl trage de

moarte șterge-te la gură când mănânci la masa asta lungă unde doar lingurile se supun farfuriilor care le hrănesc din trupul Domnului se aud clopote ca și când fiecare celulă fiecare bloc de aer

viața m-a chemat la întânire eu nici nu știam cine este îmbrăcată modest avea un fel de a se exprima încât m-am învoit să ies în lume ea m-a abandonat cum își lasă fluturele coconul am avut mai

când ies din mine cu ochii închiși trupul pe care îl port de obicei stretch se moleșește și cade ca o rufă mirosul lui adulmecat de departe atrage oamenii poartă figuri dali sufletul și

nu mai simt de mult lipsa oamenilor în locul lor sunt pereții cu poze uite acolo eram chiar veseli ca orbii care sunt fericiți în întunericul lor și-ar fi răvășiți să vadă cumva realitatea mai

în ținută militărească toamna așa tânără mi se pare de parcă ar fi schimbat data un administrator face artificii să meargă brici timpul taie în carnea mea moale proaspăt bronzată cu soarele ca

dăduse toamna în oameni dumnezeu tânăr și trist făcea autostopul iubitule să-l luăm cu noi mai singur ca niciodată mai neîncrezător a intrat în vorbă o turbulență bizară ne îngrijora nu știam

cum vine ea tocmai de la capătul tunelului cum face ea chetă pentru poeți înarmată, -namurată amazoană deșirată cu porția de stufat de iubire din care nu dă nimănui ca doica lui shakespeare leagănă

singurul lucru pe care nu l-aș schimba ar fi poziția mea față de mare când mă ia în brațe soarele cu dimineața asta fără tine mă înec aerul nu mai are nici măcar atâta consistență îmi vine să

cât de haină să fii inimă să te hrănesc cu sângele meu și să-mi refuzi orice intervenție de a te face mai bună decât ești lasă mâinile astea curate să deschidă o ușă măcar acolo unde iubirea e

vântul prin crengi adie o melodie dar nopțile nu-mi par mândre și senine decât cu tine de fierbinte soarele se scaldă în trupuri ca o pasăre în aer este vacanță pentru restul lumii noi avem

La ureche câte-un om, ba cu ton, ba fără ton, ’i merge mintea repejor cu un pumn de norișor agățat în do major. Prin ferestre treci grăbit cu un deget emerit ba pe sol ba-n

ce frumos stai în talpa mea relaxată câtă căldură se închide prin ea prin sufletul tău de cristal semiprețios atras când norii de care ne temem se ascund în grota cerului sfetnici stelele

copiii nu înțeleg de ce se despart părinții ei au nevoie să știe de apartenența la o iubire de teritoriul unor brațe și-un loc de joacă o inimă la care să asculte ceasornic

țineam un geam de stele în dreptul ochilor îl mai ștergeam cu dosul palmei ele tot mai aprinse și mai multe veneau spre mine cu o viteză de care nu mă temeam m-aș fi lăsat purtată de fluviul lor

prefer realitatea apropiată cu ea trebuie să facem pace nu cu visele ajung să cred că ador iarna cu fumurile ei Dumnezeu trage tare dintr-o țigară de foi face acest circuit închis prin coșul

nu mai este nimic de făcut nimic de așezat la locul lui orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit că totul în artă este autoportret și că arta este drumul cel mai scurt între doi