la 70ºF la tv încă se vorbește despre
tero dincolo
de sticlă orașul într-un glob de tăcere
cu florile lui înnoptând una lângă alta ca niște păsări copii
plutesc în surzenia cât un
toamna asta mă sperie
trasă la față traversează strada de parcă
îi sunt călcâiele jupuite
păsările pentru ea vorbesc încet și trist
cu frigul în oase
arată ca o femeie în plin tratament
facturez ultimele zile
le pun preț și tva
le bag la impozit
pentru toate tristețile mele
pentru toate zilele ploioase
furtunile și ceasurile înecate
în oceanul acesta
sufletul meu
fără faună
Chestiune de octombrie: Politica este cheița care deschide și umblă la psihicul omului, ca să-l abată de la liniște și micile bucurii dăruite de Dumnezeu.
Maxima zilei de 10 aprilie 2015: Nu știu
marea strânge oamenii în brațe ca pe niște
buchete de flori parcă s-ar cununa cu soarele de față nisipul un desfășurător
pe care gândurile mele se așază
trup lângă trup
doi pescăruși în
„Tăcerea cărților și rugămintea lor nerostită. Ele nu-și pot cere „dreptul de a fi deschise”. Cărțile nu fac grevă, pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea cititorului
fuge pe țărm ca un copil care se uită după
ceva frumos se depărtează de părinți chiuind
se trezește între oameni străini
înfricoșat de necunoaștere începe să plângă
o ploaie de vară îl trage de
moarte șterge-te la gură când mănânci la masa asta lungă
unde doar lingurile se supun farfuriilor care le hrănesc
din trupul Domnului se aud clopote ca și când fiecare celulă
fiecare bloc de aer
viața m-a chemat la întânire eu nici nu știam cine este
îmbrăcată modest avea un fel de a se exprima încât
m-am învoit să ies în lume ea m-a abandonat cum își lasă fluturele coconul
am avut mai
când ies din mine cu ochii închiși trupul
pe care îl port de obicei stretch
se moleșește și cade ca o rufă
mirosul lui adulmecat de departe atrage
oamenii poartă figuri dali sufletul și
nu mai simt de mult lipsa oamenilor
în locul lor sunt pereții cu poze
uite acolo eram chiar veseli
ca orbii care sunt fericiți în întunericul lor
și-ar fi răvășiți să vadă cumva realitatea
mai
în ținută militărească toamna
așa tânără mi se pare
de parcă ar fi schimbat data
un administrator face artificii
să meargă brici timpul
taie în carnea mea moale
proaspăt bronzată cu soarele
ca
dăduse toamna în oameni
dumnezeu tânăr și trist făcea autostopul
iubitule
să-l luăm cu noi
mai singur ca niciodată mai neîncrezător
a intrat în vorbă o turbulență bizară ne îngrijora
nu știam
cum vine ea tocmai de la capătul tunelului
cum face ea chetă pentru poeți
înarmată, -namurată amazoană deșirată
cu porția de stufat de iubire din care nu dă nimănui
ca doica lui shakespeare leagănă
singurul lucru pe care nu l-aș schimba ar fi
poziția mea față de mare
când mă ia în brațe
soarele
cu dimineața asta fără tine mă înec
aerul nu mai are nici măcar atâta consistență
îmi vine să
cât de haină să fii inimă
să te hrănesc cu sângele meu
și să-mi refuzi orice intervenție
de a te face mai bună decât ești
lasă mâinile astea curate să deschidă o ușă măcar
acolo unde iubirea e
vântul prin crengi adie o melodie
dar nopțile nu-mi par mândre și senine decât cu tine
de fierbinte
soarele se scaldă în trupuri ca o pasăre
în aer este vacanță pentru restul lumii
noi avem
La ureche câte-un om,
ba cu ton, ba fără ton,
’i merge mintea repejor
cu un pumn de norișor
agățat în do major.
Prin ferestre treci grăbit
cu un deget emerit
ba pe sol ba-n
ce frumos stai în talpa mea relaxată
câtă căldură se închide prin ea prin sufletul tău de cristal
semiprețios atras când norii de care ne temem se ascund
în grota cerului sfetnici
stelele
copiii nu înțeleg de ce se despart părinții
ei au nevoie să știe de apartenența la o iubire
de teritoriul unor brațe
și-un loc de joacă o inimă
la care să asculte ceasornic
țineam un geam de stele în dreptul ochilor
îl mai ștergeam cu dosul palmei ele tot mai aprinse
și mai multe veneau spre mine
cu o viteză de care nu mă temeam
m-aș fi lăsat purtată de fluviul lor
prefer realitatea apropiată
cu ea trebuie să facem pace nu cu visele
ajung să cred că ador iarna cu fumurile ei Dumnezeu
trage tare dintr-o țigară de foi
face acest circuit închis prin coșul
luminile orașului ne prind în plase de fluturi
ne zbatem în ele și nu putem ieși
avem viață scurtă
un fel de carpe diem
străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
de pe lună suntem
nu mai este nimic de făcut nimic de așezat la locul lui
orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit
că totul în artă este autoportret și că arta este drumul cel mai scurt între
doi