Ottilia Ardeleanu

ziua mea dibace fusiformă ca micul uragan al sufletului meu care trece prin oamenii gri își lasă fumul de liliac în viteză le ia inimile memoria celulară facem schimb de personalitate devin

tuciurii norii se ceartă cât vezi cu ochii un câmp în libertate ascultă cuvintele ropote scobesc fiecare centimetru cub de liniște senzații de miresme și frunze colorate după chipul și asemănarea

am lăsat-o să zică în poartă să se asmută asupra mea asupra dragostei mele tendinței de a-i iubi pe ei mai mult decât pe ea ființa umilă care scăpase acele cuvinte cu intenția de-a fi auzită de

încerc să te zidesc în mine iubire în fiecare zi construiesc și în fiecare zi se rupe ceva din tine noaptea o iau de la capăt somnul se face praf de stele peste dorințe și răni nu te chem

are două fețe pe interior e sumbru și însemnat cu toate ființele care au scris durere cu buricele degetelor așa cum scrijeleau îndrăgostiții pe scoarța copacilor niște tatuaje pe pielea

am să declar negreșit ziua ventilatoarelor nu fac altceva decât să te ia pe sus să te ia de urechi să te prindă de degete să-ți facă părul de gorgonă să te rotească în sensul acelor de

singurătatea este cu un număr mai mare decât mine cu toate astea am tras-o pe mine ce prostie să cred că o astfel de haină ar putea să-mi ascundă formele de tristețe de nemulțumire de nesiguranță

norii scriu poeme triste păsări despre trecutul cărora nu știu nimic într-o apă neagră nu poți vedea chipuri doar fumul unei vieți risipite pe gânduri și pe vise o mână de neliniști mă ia pe după

cunoaște atâta istorie în pielea lui roasă pe la margini s-au agățat atâtea stofe atâtea fuste și atâți pantaloni păstrează încă forme de femei și bărbați mirosul lor felul de a sta greutatea

mă așez între două raze înfipte în umerii țărmului pironindu-l îmi trag deoparte platoșele ca o scoică perlat zâmbesc necuprinsului o răsfrângere de petale primăvăratice aștept să coboare

Poate că mai mult de 50% dintre invențiile tehnice și tehnologice sunt împotriva unei vieți sănătoase; și câte minți ascuțite n-or fi contribuit la asta! Să creezi ceva împotriva ta! Am văzut într-un

nu știu cu ce fel de pastă s-a spălat soarele de are dinții așa de strălucitori trecătoarea și-a pus ciorapii de lână de oaie bârsană și căciula de-astrahan orașul e plin de ifose de iarnă

bucătărioara mea dragă unde pun la uscat acele mirodenii care mă feresc de insecte de făcături de necurat cu tot ce ating de parcă ai fi tu care când intri spui că ești în lumea poveștilor și fiecare

e alb orașul și afânat drumul între noi rupt ca sufletul înghețat la rădăcina copacilor fulgii tămâiază de dorul verii care s-a dus îmbrobodită de ulisse coase nu știu ce dorințe le face

când sunetele cad ca niște fulgi și frigul ciupește din tine să lași să se aștearnă suflet alb peste lumea asta grăbită să treacă din vechi în nou ecou ești tu de mult căzut în inimă

mai nou dumnezeu umblă pe facebook se roagă la slujbă oamenii dau like-uri pomelnice pentru sănătate și se împărtășesc unii altora matinal servind anafură virtuală pe sticlă pictați icoane

toamna asta mă sperie trasă la față traversează strada de parcă îi sunt călcâiele jupuite păsările pentru ea vorbesc încet și trist cu frigul în oase arată ca o femeie în plin tratament

facturez ultimele zile le pun preț și tva le bag la impozit pentru toate tristețile mele pentru toate zilele ploioase furtunile și ceasurile înecate în oceanul acesta sufletul meu fără faună

Chestiune de octombrie: Politica este cheița care deschide și umblă la psihicul omului, ca să-l abată de la liniște și micile bucurii dăruite de Dumnezeu. Maxima zilei de 10 aprilie 2015: Nu știu

marea strânge oamenii în brațe ca pe niște buchete de flori parcă s-ar cununa cu soarele de față nisipul un desfășurător pe care gândurile mele se așază trup lângă trup doi pescăruși în

fuge pe țărm ca un copil care se uită după ceva frumos se depărtează de părinți chiuind se trezește între oameni străini înfricoșat de necunoaștere începe să plângă o ploaie de vară îl trage de

moarte șterge-te la gură când mănânci la masa asta lungă unde doar lingurile se supun farfuriilor care le hrănesc din trupul Domnului se aud clopote ca și când fiecare celulă fiecare bloc de aer