Poezie
portret în schimbare
1 min lectură·
Mediu
când ies din mine cu ochii închiși trupul
pe care îl port de obicei stretch
se moleșește și cade ca o rufă
mirosul lui adulmecat de departe atrage
oamenii poartă figuri dali sufletul și
umbrele lui în oglinzile vieții se reproduc uriașe
manifestații de culoare
cu cât mă depărtez de mine cu atâta simt
pe altcineva probează trupul meu unic Designerul
își freacă mâinile de bucurie soarele iese ca
o torță din mare inima lui rezervă pentru zile cu nori
să mă întorc înlăuntru înseamnă să scot
în stradă actorul deghizat cu sinele meu
încercând să mă joace
un rol secundar de funcționar muncind zi
lumină ca să-și plătească datoriile în viață
bănuiește ce vreau îmi face loc
apoi ca și cum m-aș îmbarca pe arca lui
Dumnezeu mă salută de pe punte
032
0
nu mi-e foarte clar cum reusesti sa iesi din trup cu ochii inchisi. ochii nu fac parte din trup? sau ii iei cu tine, dar ii tii inchisi? sau poate iesi prin ochii inchisi, dar cum? ok, in cazul asta cum de stii ce face trupul dupa ce l-ai parasit? la "poartă figuri dali sufletul și umbrele lui în oglinzile vieții se reproduc uriașe manifestații de culoare", unde nu pricep cine poarta, cine sau pe cine reproduce (si mai ales de ce), m-am recunoscut invins.