Ottilia Ardeleanu

viața m-a chemat la întânire eu nici nu știam cine este îmbrăcată modest avea un fel de a se exprima încât m-am învoit să ies în lume ea m-a abandonat cum își lasă fluturele coconul am avut mai

când ies din mine cu ochii închiși trupul pe care îl port de obicei stretch se moleșește și cade ca o rufă mirosul lui adulmecat de departe atrage oamenii poartă figuri dali sufletul și

nu mai simt de mult lipsa oamenilor în locul lor sunt pereții cu poze uite acolo eram chiar veseli ca orbii care sunt fericiți în întunericul lor și-ar fi răvășiți să vadă cumva realitatea mai

în ținută militărească toamna așa tânără mi se pare de parcă ar fi schimbat data un administrator face artificii să meargă brici timpul taie în carnea mea moale proaspăt bronzată cu soarele ca

dăduse toamna în oameni dumnezeu tânăr și trist făcea autostopul iubitule să-l luăm cu noi mai singur ca niciodată mai neîncrezător a intrat în vorbă o turbulență bizară ne îngrijora nu știam

cum vine ea tocmai de la capătul tunelului cum face ea chetă pentru poeți înarmată, -namurată amazoană deșirată cu porția de stufat de iubire din care nu dă nimănui ca doica lui shakespeare leagănă

singurul lucru pe care nu l-aș schimba ar fi poziția mea față de mare când mă ia în brațe soarele cu dimineața asta fără tine mă înec aerul nu mai are nici măcar atâta consistență îmi vine să

cât de haină să fii inimă să te hrănesc cu sângele meu și să-mi refuzi orice intervenție de a te face mai bună decât ești lasă mâinile astea curate să deschidă o ușă măcar acolo unde iubirea e

vântul prin crengi adie o melodie dar nopțile nu-mi par mândre și senine decât cu tine de fierbinte soarele se scaldă în trupuri ca o pasăre în aer este vacanță pentru restul lumii noi avem

La ureche câte-un om, ba cu ton, ba fără ton, ’i merge mintea repejor cu un pumn de norișor agățat în do major. Prin ferestre treci grăbit cu un deget emerit ba pe sol ba-n

ce frumos stai în talpa mea relaxată câtă căldură se închide prin ea prin sufletul tău de cristal semiprețios atras când norii de care ne temem se ascund în grota cerului sfetnici stelele

copiii nu înțeleg de ce se despart părinții ei au nevoie să știe de apartenența la o iubire de teritoriul unor brațe și-un loc de joacă o inimă la care să asculte ceasornic

țineam un geam de stele în dreptul ochilor îl mai ștergeam cu dosul palmei ele tot mai aprinse și mai multe veneau spre mine cu o viteză de care nu mă temeam m-aș fi lăsat purtată de fluviul lor

prefer realitatea apropiată cu ea trebuie să facem pace nu cu visele ajung să cred că ador iarna cu fumurile ei Dumnezeu trage tare dintr-o țigară de foi face acest circuit închis prin coșul

nu mai este nimic de făcut nimic de așezat la locul lui orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit că totul în artă este autoportret și că arta este drumul cel mai scurt între doi

ca niște păsări venite să-mi facă rău gânduri negre se năpustesc din toate părțile înfometate și așa de multe ciocuri deschise aripi sufocă singurătatea mea devorată de la piele începând îmi

sunați chiar acum la numărul de telefon afișat pe ecran zâmbetul meu acru ar putea fi oferta cea mai plauzibilă vremurilor astea secetoase cuvintele își caută confrați de vindecat minciuna din

mi-ar fi plăcut să mă iubești într-atât să nu-mi fie teamă că altcineva ar putea să mă iubească mai mult ai lăsat îmbrățișarea în vânt ca pe o barcă luată de curent până dispare într-o gură

de la suflet bun a trecut la suflet voievodal cred că totul ține de chimie elementele ei naturale au dezvoltat o reacție de optimizare să nu mai spună cineva că omul nu e schimbător de

m-am pornit cu steaua am luat-o din timp sunt mulți care așteaptă o urare mi-am zis și făcut primul mi-a răspuns de sus din balcon ce vrei mă e iulie adevărat dar eu nu vreau să întârzii că

aș vrea să fac ceva util mi-e dor de strângerea de mână când ies prin oraș cu gândul la prieteni vecini edili și cei săraci așteaptă o strângere de mână azi o ieșire este o ieșire și