Ottilia Ardeleanu

copiii nu înțeleg de ce se despart părinții ei au nevoie să știe de apartenența la o iubire de teritoriul unor brațe și-un loc de joacă o inimă la care să asculte ceasornic

țineam un geam de stele în dreptul ochilor îl mai ștergeam cu dosul palmei ele tot mai aprinse și mai multe veneau spre mine cu o viteză de care nu mă temeam m-aș fi lăsat purtată de fluviul lor

prefer realitatea apropiată cu ea trebuie să facem pace nu cu visele ajung să cred că ador iarna cu fumurile ei Dumnezeu trage tare dintr-o țigară de foi face acest circuit închis prin coșul

nu mai este nimic de făcut nimic de așezat la locul lui orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit că totul în artă este autoportret și că arta este drumul cel mai scurt între doi

ca niște păsări venite să-mi facă rău gânduri negre se năpustesc din toate părțile înfometate și așa de multe ciocuri deschise aripi sufocă singurătatea mea devorată de la piele începând îmi

sunați chiar acum la numărul de telefon afișat pe ecran zâmbetul meu acru ar putea fi oferta cea mai plauzibilă vremurilor astea secetoase cuvintele își caută confrați de vindecat minciuna din

mi-ar fi plăcut să mă iubești într-atât să nu-mi fie teamă că altcineva ar putea să mă iubească mai mult ai lăsat îmbrățișarea în vânt ca pe o barcă luată de curent până dispare într-o gură

de la suflet bun a trecut la suflet voievodal cred că totul ține de chimie elementele ei naturale au dezvoltat o reacție de optimizare să nu mai spună cineva că omul nu e schimbător de

m-am pornit cu steaua am luat-o din timp sunt mulți care așteaptă o urare mi-am zis și făcut primul mi-a răspuns de sus din balcon ce vrei mă e iulie adevărat dar eu nu vreau să întârzii că

aș vrea să fac ceva util mi-e dor de strângerea de mână când ies prin oraș cu gândul la prieteni vecini edili și cei săraci așteaptă o strângere de mână azi o ieșire este o ieșire și

tăcând ne pierdem timpul sorbit pe-ndelete întunericul ca o cafea tare te ține treaz în fața nefericirii moartea face schimb de viață la distanță mi se pare nepotrivit să ne tatuăm semne

vino la țaica mă strigă în timp ce face cu mâna să alerg repede la ea un unghi drept viu dacă nu ai văzut așa ceva poți măsura cu ea o viață în singurătate adusă de spate e greu să mai ajungă la

câteodată iubirea se izbește de mine încerc să-i fac față cu mângâierile acelea în care pielea se subțiază până la o întindere de ape și se îneacă umbrele se plimbă multe bărci și iahturi și

fiecare om o peșteră un monstru zgârie pereții să nu-i fie urât desenează ce crede el că înseamnă singurătatea sub alte chipuri cioplite din propriul chip brut adună bețe și le

ăsta al floarii era luat de nebun ducea vitele unde era iarba mai grasă și mai verde frunza din care cânta horă de iele fragede iubeau libertatea și câmpul lui Dumnezeu nu venea să le ia la

între ziua de ieri și cea de azi nicio diferență noaptea cu implant de lună mă bagă în gura ei câțiva pescăruși în halatele lor albe curăță hornurile de fumurile unei ierni fără tine frigul se

cum venea primăvara cu brațele deschise de flori de nuntă prevestitor soarele într-o lumină de aur vopsea un gând îl trezea într-o ordine de dincolo de lucruri știută la plecare mâna mamei

viața mea o hârtie de pergament tot ce am scris transpare strălucește nu se pătează poți trece în ținutul meu ca printr-o oglindă eu sunt ceea ce vezi uneori o masă de sticlă pe care

după fiecare perlă văd femeia care te seduce luna fuge cu un tablou în brațe o cochilie prinsă într-o plasă aurie încercăm recuperarea spațiului cu umbre în simbioză perfectă buzele tale