mitrea

ăsta al floarii era luat de nebun ducea vitele unde era iarba mai grasă și mai verde frunza din care cânta horă de iele fragede iubeau libertatea și câmpul lui Dumnezeu nu venea să le ia la rost le vorbea cu niște cuvinte neînțelese idile pentru vedenii umbrele nopții cădeau din copaci de prea coapte lună plină găleata cu apă rece ducea o fetișcană cu față senină cerul pistruiat dădea fuguța la fântâna din deal inimile păsări în voia dorului pereche mâinile ca două aripi de fluture se întâlneau iubirea este ploaia care se aruncă deodată peste trupurile lor porți închise ermetic fulgerul nu le poate despărți îi plăcea să-l întrebe lumea de ielele lui cum creșteau răul nu-l ajungea până când un bici mânios din mâna unui duh afumat ca un bărbat gelos noaptea l-a tăiat în două ca pe un copac uscat fetișcana lui îi cară apă din fântâna rece te pomenește mitreo legănându-și rochia neagră pe-o moarte ai dat ultimul cântec de frunză (21 iunie 2015)