tăcând ne pierdem timpul
sorbit pe-ndelete
întunericul ca o cafea tare
te ține treaz în fața nefericirii
moartea face schimb de viață
la distanță
mi se pare nepotrivit să ne tatuăm
semne
vino la țaica
mă strigă în timp ce face cu mâna să alerg repede la ea
un unghi drept viu dacă nu ai văzut așa ceva poți măsura cu ea
o viață în singurătate adusă de spate
e greu să mai ajungă la
câteodată iubirea se izbește de mine
încerc să-i fac față cu mângâierile acelea în care
pielea se subțiază până la o întindere de ape
și se îneacă umbrele se plimbă
multe bărci și iahturi și
fiecare om o peșteră
un monstru zgârie pereții
să nu-i fie urât
desenează ce crede el că
înseamnă singurătatea
sub alte chipuri cioplite
din propriul chip
brut adună bețe și le
ăsta al floarii era luat de nebun
ducea vitele unde era iarba mai grasă și mai
verde frunza din care cânta horă de iele
fragede iubeau
libertatea și câmpul lui
Dumnezeu nu venea să le ia
la
între ziua de ieri și cea de azi
nicio diferență noaptea cu implant de lună
mă bagă în gura ei câțiva pescăruși în halatele lor albe curăță
hornurile de fumurile unei ierni
fără tine frigul se
cum venea primăvara
cu brațele deschise de flori de nuntă
prevestitor
soarele într-o lumină de aur
vopsea un gând
îl trezea într-o ordine de dincolo de lucruri
știută la plecare
mâna mamei
știi cum e să nu ai chef de nimic
să stai cu mâinile la ceafă
să te adâncești în ele greu
ca într-o groapă din care să nu poți ieși
în timp ce contempli
o pată de petrol
după ce s-a răsturnat
viața mea
o hârtie de pergament
tot ce am scris
transpare
strălucește
nu se pătează
poți trece în ținutul meu
ca printr-o oglindă
eu sunt ceea ce vezi
uneori
o masă de sticlă pe care
Mugurii primăverii, ca niște nări umede de cai nărăvași, umplu copacii, herghelii albe și roaibe alergând în aer. Tropotele lor nasc flori. Până la fructul dorit e cale lungă de dragoste.
Micii mei
după fiecare perlă
văd femeia care te seduce
luna fuge cu un tablou în brațe
o cochilie prinsă într-o plasă aurie
încercăm recuperarea spațiului cu
umbre în simbioză perfectă
buzele tale
sunt ceea ce vedeți
alb
spumă
vioiciune
tremurul aerului surprins de crupa de lumină
o coamă de ceață ștergând lentilele voastre
cizmele cu blăniță și blacheuri să m-auziți
când alerg
cel mai frumos a fost când profa de română m-a citit în fața clasei
ba nu
cel mai frumos a fost când m-am citit eu singură în fața unui public cu ochelari
ce zic eu
cel mai frumos a fost când
am să desenez răsăritul cu o torță
din fuga mea către tine
către buzele tale
voi urca universal
cu aer de competiție
trupul meu atletic
între iubire și reflexia ei
olimpic
soarele va
îmi scriu bilețele și le lipesc peste tot
să nu mi se șteargă memoria de cele trebuincioase vieții
încă mai vrea ceva deși nu știe cum se fac banii și
cât de ușor se scurg printre degetele astea
mi-e dor de dușmanii mei mai mult decât de mine
de cuvintele lor ca niște îngrășăminte chimice
din care ar răsări aceste plante fără de care viața
ar fi doar un trecător prin măruntaiele
știi cum e să nu ai chef de nimic
să stai cu mâinile la ceafă
să te adâncești în ele greu
ca într-o groapă din care să nu fii în stare să ieși
în timp ce contempli
o pată de petrol
după ce
am îngropat un pui
am îngropat un câine
am îngropat un hamster
am îngropat o rădăcină
am îngropat un arbore de nume
am îngropat un poet
am îngropat un ideal
am îngropat un adevăr
am
Se plimbă de colo colo. Mai mută câte un obiect dintr-un loc în altul, din altul la loc. Se așază pe ergonomic, alene se întinde, cască într-un fel în care aerul se propagă nemulțumit de mutarea din
viața e mai picasso cu portretul său jumătate moarte
o gură de femeie în anturajul bărbiei unui bărbat
simulator de zâmbet
viața pare mai binedispusă în jumătatea
ei poartă pălărie de
dimineața intră pe balcon ca o femeie
nedorită cu pleoape grele de plânsul copacilor
o muzică de pocnitori albe sperie diavolii noaptea
cu ei în sân se ține de ziduri care fac ochi
oare cine o
odată o vedeai că lasă totul
își pune hainele ăle bune
își bagă niște crăițari în sân
lasă vorbe așezate celorlalți
mă duc s-o văd pe fata aia
că mi-e dor
pe linia mare la stație
câțiva săteni
dacă ar fi să guvernez eu lumea m-aș sfătui cu bărbații mai întâi
ei sunt inventivi
au înălțime
în dibăcie se ațâță ușor găsesc imediat o armă pentru că în mintea lor
viețuiește verbul
a
alt mall
cu tablele lui încinse vara
geamurile prin care poți vedea o lună de șapte ori mai mare
mirosurile amestecate de ierburi de baie de gătit de ornament
muzica peștilor în acvarii ploi de