Ottilia Ardeleanu

iubirea este lumânarea împărțită de domnul lumină din lumină până la mine aleasa vinovata neizbăvita nedesăvârșita stăpâna peste toate câte dumnezeu mi-a încredințat cuvântul pește pasăre

viață mă uimești tu niciodată nu mi-ai spus că ești bolnavă la unu șaptezeci și opt cu golul ăla între sâni și claviculele lin articulate cu hainele ajustate încât îți cuprindeam mijlocul cu

să mori ar fi ultimul lucru la care te-ai gândi nici nu-ți trece prin minte cât de simplificat este acest drum într-o lume în care se zice că mergi la odihnă o casă amenajată unde plătești

asta îl bucură pe dumnezeu să fiți iubitori să fiți iubiți predică în om el este atmosfera starea aceea în care nu mai atingi pământul și nu cazi câtă vreme pe creștet umblă lumina cu cercul cum

cineva ne-a spus odată dacă iubești mori și dacă nu iubești tot mori am râs amândoi cerul ca un cort de păsări ne-a ascuns m-ai cunoscut ca pe întâia femeie de apă în ochi iubirea

tu ai nevoie să-ți umble ceva pe piele niște gâze cu ace fine să facă topometria să-mi arate planurile cu ochii închiși iubirea locul vulcanic de pe harta trupului tău nici speologii nu ar

un alt examen dimineața îmi părea mai ușoară cu soarele ei pripit în suflet era cald ca într-o haină de iarnă m-a atins femeia fără botniță același mârâit nimic nu i-a schimbat părul vopsit ca

bat clopotele ghioceilor le-a trebuit o iarnă să se dumirească de ce pe aici te împaci greu cu viața în lanț merg păsările până mi-astupă tot cerul în care mi-a fost îngropată copilăria ca

ziua noaptea duminica în post ori după slujbe pe water closet când te-apucă forfota politică ideea că ai putea depăși ca-n filme de față cu mama cu prietenii cu profii care au picat examenele

merg prin locurile acestea reci mă aud acustic senzația unui seism în care toți pereții cad pe mine mai apuc să-mi pun o dorință cum ar fi să dau chiar acum peste un lan de grâu să nu mai

uneori dumnezeu ne tratează ca pe niște jucării ne învârte din cheie privește cum o apucăm anapoda urmărind ruta prestabilită poate se amuză când ne ciocnim ne stricăm ne răsturnăm și rămânem

sinceritatea face parte din recuzită în viața mea mi-au plăcut direcții oamenii aceia dintr-o bucată pentru care munca este muncă și gluma glumă pentru care să iubești este să lași dracului

aș vrea să nu mai văd în fiecare dimineață răsăritul baltă pe viitoarea șosea năvodari mamaia soarele mahmur de neodihnă lăsându-se stropit de mașini care mâine poimâine vor zăngăni din ce au ele

mă trag de acolo de unde n-am auzit să se fure vreodată slănina de la grindă nici om cu om să nu întrebe bună ziua e ori al cui ești de nu te-a văzut ce te pricepi să faci mândria și umilința

plouă cu zgomotul mașinii de scris timp neliniștit în coajă copacii așteaptă ghilotina pentru simplul fapt că s-au născut copaci cum mielul se naște miel și fiul lui dumnezeu om batem

cum crește luna pe frontul de noapte am iubit patrupedul ăsta și nu i-am dorit curajul am vrut să fiu ochiul lui drept ochiul lui stâng cum am fi fost în același timp negândit tu împotriva

melancolia ni se trage din neam de la drumul cu plopi care se înfundă în infinit pe unde mergem neînsoțiți de la prea blânzi cu singurătatea nicicând niciunde nu s-au mai încheiat atâtea

dimineața lunecă pe șosea mai ceva decât în mare într-o liniște lucie lumina ca o cârpă moale ne șterge ghetele ne perie hainele în picouri niște roiuri de molii care sparg tiparele ne ținem

ea face totul totul cu mâinile ei le apreciezi dintr-un ochi întoarce pământul și cerul internetul cu toate ale lui ideile îi vin mănușă și boala asta mă tot gândesc cum poate să țină

pe burlane lumea rece ca Ochiul dracului păcălit bate la porii unui vânt deschis în pieptul albastru insuportabil de cumsecade intră prin toată ființa o neliniște pune preț clipelor care macină

se anunță cod galben de ninsori zic să ies aiurea pe străzi un câine de o culoare incertă merge în cerc nu ajunge nicăieri cum și timpul îndesat între patru pereți ai fi în stare să-l arunci la