Ottilia Ardeleanu

plouă cu zgomotul mașinii de scris timp neliniștit în coajă copacii așteaptă ghilotina pentru simplul fapt că s-au născut copaci cum mielul se naște miel și fiul lui dumnezeu om batem

cum crește luna pe frontul de noapte am iubit patrupedul ăsta și nu i-am dorit curajul am vrut să fiu ochiul lui drept ochiul lui stâng cum am fi fost în același timp negândit tu împotriva

melancolia ni se trage din neam de la drumul cu plopi care se înfundă în infinit pe unde mergem neînsoțiți de la prea blânzi cu singurătatea nicicând niciunde nu s-au mai încheiat atâtea

dimineața lunecă pe șosea mai ceva decât în mare într-o liniște lucie lumina ca o cârpă moale ne șterge ghetele ne perie hainele în picouri niște roiuri de molii care sparg tiparele ne ținem

ea face totul totul cu mâinile ei le apreciezi dintr-un ochi întoarce pământul și cerul internetul cu toate ale lui ideile îi vin mănușă și boala asta mă tot gândesc cum poate să țină

pe burlane lumea rece ca Ochiul dracului păcălit bate la porii unui vânt deschis în pieptul albastru insuportabil de cumsecade intră prin toată ființa o neliniște pune preț clipelor care macină

se anunță cod galben de ninsori zic să ies aiurea pe străzi un câine de o culoare incertă merge în cerc nu ajunge nicăieri cum și timpul îndesat între patru pereți ai fi în stare să-l arunci la

aceeași sală goală viața nu se umple niciodată la refuz oamenii sunt chemați imaginați-vă cum ne aflăm în era tehnologiei avansate nimeni nu vine de bunăvoie se cere o motivație doar cei mărunți

Dumnezeu ne angajează pe termen lung este de făcut multă curățenie viața și moartea sunt două locuri de muncă zeiss unde nu trebuie să intri prin concurs să dai interviuri să ai deja experiență

eu nu mai cred în iarnă în blana ei de vulpe argintie pe gâtul năvodariului de unde să se pricopsească el cu o astfel de haină orașul meu parcă poartă coșciuge pe umeri de-ar fi căzut și ultimul

mă păcat de saitu ăsta e ca și cum aș avea o bucată de pământ și o las în paragină mă vine altul să o lucreze și nu iese nimic ori se umple de rod dar o fură hoții păcat să ne dea Dumnezeu fie

era o prăjină de femeie o zi întreagă n-o vedeai pe bătătură ducea vaca la păscut între dafini avea un fluier de cânta morților din cimitir niște hore de vânt înnebuneau grâul nici ea nu mai

trăiesc cu lemnele astea vechi eu tac ele scârțâie nu le înțeleg limbajul de lemn orașul se dezmembrează șurub cu șurub copiii ca niște șobolani cu piele fină intră în tuburi grosolane de

îngerii nu au înveliș de femeie frumoasă îmbrăcată după neckermann cosmetizată până își denaturează propriul chip calcă numai pe covoare platouri drumuri europene nu au zâmbet din buze rujate

prica este o mână de femeie fonfănită locuiește oriunde este un market ei îi place aglomerația îi place black friday adoră reducerile singurul ei combustibil este speranța acum la preț

pentru că nu mai vrei să văd de tine mi-am făcut loc într-o margine de poezie de cad în ea o să știe lumea de ce-am murit atâta pagubă mormântul eroului necunoscut ai trecut pe aproape fără să mă

orașul meu din umbrele rotunde înțepate cenușii cu linii negre pe care nu se așază rândunici cu franjuri cozi de șoareci speriați unul lângă altul fiidcă citiseră ceva într-o carte cu margini

doamne tu de ce nu candidezi de ce nu accepți să fii lăudat de o ...viziune de ce nu te confrunți cu acela căruia i-ai deschis raiul i-ai așezat scaunul de ce stai înspinat unde urnele nu mai

ce s-a vrut s-a obținut omul a fost nemulțumit prea l-au ignorat l-au luat la întrebări l-au batjocorit el s-a apărat deloc primitiv mai ales că își dădea dreptate și această dreptate voia să o

sârmele pe care îmi pun obiecte intime sunt broboană așa mi se arată toamna ciudată nu mă mai satur de năpârlirea ei cum păsări își schimbă penele cad în vânt zilele mele lipsite de tine nu

se cațără pe zid uneori ajunge la geamul înalt fără să mă zărească alunecă înapoi supărată își adună copiii scâncind înveliți în aerosoli grijulie îi adoarme cu basme marinărești îi lasă

eu nu mă duc la biserică gândul meu se duce travesti cu o basma grea cum purta bunica broboada îngerul meu se duce și se așază într-un colț ca un cerșetor de suflet de bunătate de libertare