Poezie
vastica
2 min lectură·
Mediu
era o prăjină de femeie
o zi întreagă n-o vedeai pe bătătură
ducea vaca la păscut între dafini
avea un fluier de cânta morților din cimitir
niște hore de vânt înnebuneau grâul
nici ea nu mai părea întreagă inima i-o lua razna
ca vastica nu mai iubea nici soarele nămiezii
sătenii se uitau chiorâș nu-i păsa
agale cobora spre asfințit ca o umbră târâș pe nisip
mulgea vaca dădea lapte copiilor de pe uliță
o așteptau flămânzi la poartă
turuia un fel de povești nemaiauzite
până când luna i se făcea colac în sân
pe paiele din pătul liniștea înghițea
șerpește visele ei țărănești
țesute cu urzeala unui timp ingenuu
vastica era mută la firul verde
nu mai împletea nimeni ca ea
coronițe pentru fete din flori fără de moarte și iarba
norocului le vindea pentru un pumn de mălai
dat pe din două cu păsări trimise de
Dumnezeu să-i ție de urât
parcă îi întorcea spatele când plecau ele
se temea de vreun flăcău nebun
ca de ziua de mâine
vastico ce muiere mândră ești îi șoptea
mâncând-o din priviri nebunul
îi punea în brațe buchete sălbatice de pe când iubitul
i s-a dus viața și-a văzut de drum în pustiul inimii
nu are lacrimi de la heleșteu își spală ochii de amar
ca ea nu știe nimeni să bocească
la orice pomană primește un codru de pâine
câinii satului se țin după ea până la bordei
le-aruncă ultima bucătură
să nu o vadă lumea
s-așază pe paie și așteaptă lămâia de lună
să i se strecoare în sân
073.905
0
fiind același cu-al mătușii mele a cărui chip
îmi aduce aminte de mama și nici poemului să-i
aduc laude că-i plin de simțire ci ca el mi-a
adus aminte de nebunu orașului mereu alergând
fără țintă dar într-o zi rămas încremenit
plângând cu ochii la un cuplu tânăr cernit
ce duceau în brațe un sicriu de trei palme
asta am vrut să spun că mă bucur să văd un
adevărat suflet de poet în care încap și
adâncile suferințe a celor văzuți de alții nebuni
dar cu filon curat de trăiri mai presus
de-acelor închipuiți în sine că-s buni...
cu toată stima, Ioan