Nicoleta Tase

E noapte. Târziul ia forma tristeților mele mărunte. Între noi a crescut tăcerea ca o iguană verde. Îi presimt coada încolăcită printre smârcuri. Mi-am construit o insulă verde. Mareea o acoperă cu

E ciudat. M. nu a dispărut niciodată total din mine. Ca și cum nu l-aș fi aruncat de tot afară din mine. Mă simt uneori ca o convalescentă care știe că boala poate oricând recidiva. M. este o boală.

Mi-a rămas ceva pe buze ca un fel de păcat când am plecat în ceva ca un fel de moarte foarte frumoasă am rămas agățată de viață cu ceva ca un fel de iertare ca un fel de chemare pe care n-o

*** Iubirea mea s-a născut printre smârcuri. Cu un șarpe încolăcit pe mâna mea stângă. Am încercat să-ți vorbesc. Orice silabă era un cântec sau o tăcere. Mai ales tăcere. Apoi într-o zi au venit

Eu sunt femeia călătorilor prin viață în strai de aur fin și-n vin în lung suspin când își îneacă amarul trecutelor iubiri și-n harul poveștilor o mie una i-ascult i-adorm îmi e

Nu știu când și unde începem noi dacă începem vreodată undeva între târziul toamnei și linia întreruptă din palmă în șirul lung de eve și adami plictisiți Nu știu dacă mai putem

Ni se oferă uneori, în viață, clipe rotunde, perfecte, suficiente în sine, în care regăsim parcă rosturile adânci ale lumii, simplitatea și magia lor deopotrivă. Momente înalte și clare,

Zi de zi, clipă de clipă, ne construim iluzia libertății de alegere: de la hainele pe care le purtăm până la modul în care ne raportăm la ceilalți. Iluzia libertății ne hrănește orgoliile și ne dă

Motto: “Fiecare dintre noi este iubirea vieții cuiva.” Partea proastă în toată povestea asta este că de cele mai multe ori iubirea vieții tale are o altă iubire a vieții. Iar tu ești numai

E târziu, mamă, fructele în copacii toamnei dau în pârg și eu încă mă scutur în înflorire târzie... Am obosit, mamă, de-atâta risipire sub umbra toamnei care aruncă în mine cu păsări în unghi

Stă cocoțată pe birou și mă privește fix în ochi: − De când n-ai mai privit un zbor de libelule ? − Auzi fată, n-am timp de prostii. Am termene de predat, dosare de pus la punct, lucruri

Se scutură salcâmii la fel de absent la fel de frumos peste ziua de azi egală și tristă ploaie albă de mai ploaie albă de doliu orașul tăcut e murdar și când mă pierd în el și când mă pierd în

Îmi amintesc vara aceea ca și cum ar fi fost ieri. O vară călduroasă și plină de zâmbete. Eram copil fără griji, cu genunchii juliți și cu tot soarele de august în obraji. Ne mutaserăm de vreo

în lumea mea mică sunt numai un fir de nisip ce ridică castele mărunte sub gânduri viclene o vreme-am crezut că brațele tale au pene posibil însă să fi încurcat iarăși gările ori trenurile...

Viața mea o trăiește o alta. Eu sunt mai mereu absentă. Trag chiulul. Cât pot. Altcineva merge la birou, zâmbește condescendent și împarte autografe. Eu sar gardul în parc, din când în când

Pentru că uneori e mai ușor să iubești decât să urăști și oricât te-ai chinui nu poți rămâne indiferent, pentru că dimineața viața pare trăibilă când ai în față o ceașcă mare de cafea cu

Ești departe și e aproape liniște. Apele tac. Pietrele tac. Și e atâta lumină în frunze... Numai la streșinile privirii mai plouă din când în când când e aproape liniște și cuvintele

Despre mine nu știu ce să-ți mai scriu răspund „absent” de câte ori se strigă catalogul în rest mai nimic toți sunt îngrozitor de grăbiți - pesemne trebuie să ajungă pe undeva fiecare - și eu

“c’est une saison qui n’existe que dans le nord de l’Amérique. Là-bas on l’appelle l’été indien, mais c’était tout