Gânduri

Uneori gandim in etichete. Uneori ochelarii ne impiedica sa-i vedem pe ceilalti asa cum sunt si nici nu ascultam ce ne spun ei, ci conversatia noastra (din cap) despre ceea ce noi credem ca ne spun. Asta ucide relatii, le seaca si le ia puterea. Dincolo de a-ti spune ca poezia asta m-a miscat enorm, dincolo de a-ti multumi pentru ea, vreau sa recunosc in tine puterea de a scrie iubind si de a iubi scriind despre omul cel mai important din viata ta. Nu le recunoastem ca fiind asa, nu le vedem puterea, asta cere intelepciune, curaj sau suferinta.
Uneori uitam sa le spunem ceea ce credem ca e evident. Si ele, uneori, uita asta. Nu avem insa tot timpul din lume.
Cand regasim cu adevarat pe cei care prin vorbe, prin taceri, prin prezenta sau chiar prin absenta (da, chiar si prin absenta!) ne matcheaza viata, atunci gandul 4 este anulat, fiindca ne cresc aripi si observam ca, de fapt, ne-au invatat sa zburam, numai ca -poate- nu ne-au tinut de mana la decolare.
Partea buna cand inveti sa zbori este ca aripile darama etichetele pe care le lipeam pe oameni si ne ia de la ochi sticla colorata prin care ii priveam.
Multumesc!

4, 5, 6... surprinzator de adevarate. Am ramas fara cuvinte, Razvan a spus cam tot ce era de spus. Cu gandul la copilarie, la mama si la zbor, te parasesc. Imi pare bine ca te-am citit.
Iti multumesc si eu...

Razvan... da, ai vazut multe printre randuri. Ultima strofa trebuia sa sune cam asa: Gand 8: \"Nu ti-am spus niciodata / ca te iubesc, mama, / tacerile mele insa tipa inca / la fel ca in copilarie / ... Te iubesc, mama!\" Dupa care mi-a sunat artificial si la limita nesincer. Dar e adevarat, nu i-am spus. Mai am insa timp. Si da, ne-au crescut si aripi pana la urma, transparente...

Andreea, bucuroasa sa te intalnesc. Regasim chipul mamei, uneori, in chipurile tuturor mamelor din lume. Probabil de-asta rezonam uneori atat de fain!

Multumesc.

zici, definind-o ca pe o lipsă temporară de indiferență. Mi-a plăcut asta, tocmai pentru că ai folosit-o ca mască, din restul versurilor reiese cât de al naibii poate să doară această...lipsă.
Frumoase gânduri, Nicoleta. Nu doar emoționante, ci cu adevărat poetice.

Am zambit, Florinel, de multe ori ma uimesti cat de bine surprinzi fix esentialul... intr-adevar, cat doare... lipsa, indiferenta.

Da, fain, te suspectez ca zbori deja maiestuos - insa mai e o singura cuta necalcata perfect, o mica jena, care iese asa insistent in evidenta.. si anume ca ai uitat sa intorci privirea IN FATA.

In rest, tot inainte :)

:) ei, da, privitul asta in urma... ai dreptate, in sensul ca, intr-un anume fel, poezia asta e o exorcizare. Nu stiu daca suficienta cat sa pot intoarce privirea tot timpul inainte, dar oricum probabil necesara.

Departe de mine gandul unei critici privind aceasta poezie mai mult decat reusita...Reusesti cu usurinta sa te faci citita....De te-ar fi mintit macar o data.

frumoase ganduri!
[multumesc pentru aprecieri, nicoleta (raspunsul vine cam greu, scuze...). te rog, da-mi cumva o adresa a ta de mail, pentru ca vreau sa-ti trimit un cantec (de-al meu, pe un text scris de tine). e drept ca ma pricep mai mult la scris muzica decat la poezie.]

(l_o_r_e_lei@yahoo.com)