Andreea Cristina Șarba

I Cuvinte lipsite de inimă Ne cresc umbrele Ne îmbătrânesc visele Ne mor iubirile și chipurile ni se scurg printre lacrimi Încă nu a răspuns, deși au trecut ani din viața mea cea scurtă de

ASCULTA-MA PE MINE!!!! În vechime, un bărbat s-a născut dintr-o mamă fecioară, fără implicarea unui tată Dacă îți șoptești ceva în minte, pentru tine, bărbatul fără tată și “tatăl lui” îți

Din ochiul stîng al capului de mort ea vede oprită sub cuvinte, ascunsă în culori așa cum se joacă o poveste, o deschizătură rotundă pentru sufletele ce se-ascund în spatele miilor de

Eu și el, ne-am înstrăinat Ne-am dat bunuri sufletelor goale, lipsite de dorința de-a gusta o primola extrafină cu caramel auriu de toamnă sau gînduri pierdute de vis Ne-am dus acolo unde nu

în ultima vreme îți spun mai des că te iubesc cînd îmi titrezi sîngele din aliajul dubios al trupului meu – oase și carne – îmi tai unghiile adînc, dureros și steril de teamă să nu te rănesc tu

îmi trec degetele pe față zilnic și nu-mi vine să cred că măruntaiele mele se-mpiedică de amintirea ta din fiecare rid pentru care muzele adevarate și-ar tăia venele Parcă ai fost și nu ești

în noaptea celei de-a patra zile am început să pictez, îmi sunau în minte acordurile unor melodii imaginare, fețe albe și trupuri cu inimi neînfricate dansau pe tapițeria pe care ochii mei, de-o

Inceputul Pe pereții de marmură albă cuvântul “libertate” limpezea razele roșii, aurii și albastre, ca niște îngeri nicicând frumoși, loviți de fericirea stanei de piatră în cadrul ferestrelor

I Plângeam. Atunci am început să mă ocup de păsările cu ochi roșii din vârfurile degetelor mele. Le rupeam aripile din cauza lacrimilor prefăcându-mă că mi-am rupt câte o unghie și-apoi le

* Liber ?* Îmi îngrop fața în palme și plâng, plâng, plâng Chinurile capătă culori luminoase Liniștea îmi mângâie buzele Încă o clipă Și - am să-mi văd mai bine pieptul Acolo bate o inimă

N-am reușit să trec dincolo Am adâncit tăișul și-am frământat în mine toate nimicurile ce trec prin veșmântul trupului Dinții mi s-au strepezit de la atâta mestecat iar suferințele s-au închis

Iubește-mă dreq din când în când oricum miroși a limba și literatura română... s-o fută dreq’ sinucidere că n-o găsesc între pagini vorbele tale amețite de prelandez picură de pe tavanul umed

n-am să ajung să-mi nasc copiii o să-mi ard trupul în așteptare justificând astfel generațiile moarte înainte de-a se naște și faptul că mă confund cu somnul ~ miroase a măr ~ în fiecare

PROLOG Începutul trecutului și-a făcut apariția odata cu mine “Lăsați-mă! Sunt pe Cruce” am strigat “lăsați-mi oasele, se vor odihni înecate în suspine”, dar nu m-au ascultat. S-au înspăimântat

EU. Eu sunt o ființă DUMNEZEU. Dumnezeu probabil că și el există, probabil că este și el o ființă. Mi-l imaginez purtând în căușul palmelor apa îmbătrânită pe care tremurul mâinilor o varsă strop

Cercul e aproape închis - aproape formând o insulă însă în ultimul moment se depărtează de el însuși Ce te face să crezi că mi-e bine? Sunt singură Picături de spaimă determină totul să

Picaj de ape Lacrimi sursurand monoton printre pietrele durerii Se ingusteaza peretii ma ridic si plutesc Mi-am gasit linia

Întinsă în iarbă Jupuiesc din scoarța cerebrală Ideile bolnave... Plăcerea izbucnește Din pânza freatică a interiorului meu... Falduri de mătase, cum zici, le ud și tu simți... Ești nebun! Mă

APUSUL ( 20:31 ) Te privesc așa cum ești, transcendental , în lumini complementare Cum te desprinzi din plafonul viselor reale, perfect, fără urmă Și fără mărginire... Congestionat într-un