Nicoleta Tase

eram doi și am rămas singur păpușar fără sfori în teatrul de păpuși pe perete îți desenez umbre chinezești ridic păpușile cu mâna goală la rampă singur spectator rup bilete la poarta lumii

sunt roșul trandafirilor cu spini sunt inima cioplită în copac sunt transparența cerului opac și simplitatea vechilor elini sunt verdele copacului în iarnă sunt albul mării negre-ascuns în

Să vă spun ce grozăvie azi la han mi s-a-ntâmplat: tot recitam o poezie când s-a pus vremea pe plouat... dar ce vă spun... că până mâine n-o să ghiciți cu ce ploua. Trecea agale câte-un

Undiță azi mi-am cumpărat chitit să merg la pescuit. L-am luat pe Rică și în sat la râu întins ne-am pomenit. Pescar vestit voi deveni! - mi-am zis atunci pe sub mustăță - dar începând a

Într-un han trăia odată un șoricel cum altul nu-i de astrahan blănița lui și cu vise presărată. ─ Sunt șoricel cum altul nu-i - spunea oricui ‘ntreba ușor -, toată ziua cânt hai-hui și mă

N-avem timp să iubim Între două tramvaie Ruginite sub ploaie Mână-ntinsă să fim Piază rea ciumăfaie I-auzim îi zărim Între două tramvaie N-avem timp să iubim Soartă prinsă în

Sătul de zâmbetele caste ale Evei, Adam se plimba gânditor printre meri. Raiul îi părea cam fad Pe alocuri și cam decorativ. E vremea pentru puțină decadență! - își zise - Dar Eva nu știa decât

Cobor din tabloul lui Munch cerșind de la ziua de ieri puțină voce, atâta doar, puțina voce. Dă-mi mâna să zguduim în țipăt, din temelii, tăcerea asta neîncăpătoare. Mă aplec peste margini de

Ochiul viu vioriu îl descânt, îl rescriu. Prins în haină rea de gene sub sprâncene, moșul Ene vinde dor. Îl cobor sub un nor de cuvinte - tot sonor. Ieși din taină veche haină, din

Dor două doruri dulci în lunci le arunci și le culci Iele ies iubind în ii le ferești le rescrii Nimeni noduri nu-nnădește te pândește nebunește Coaste calde ce

Ah, frunzele, frunzele... ar trebui inventat un anotimp pentru frunze. Arămii, bej, acaju, nuanțele inimii clocotesc in frunzele toamnei ăsteia care ar trebui să poarte alt nume. Ah, frunzele,

Sub bolta clară, timpul ce din genuni se naște (În baltă, Clara, în timp ce-n genunchi naște) Apune, se înalță, se clatină în noi. (O pune. Și, înaltă, sec la tine îndoi) Se-aude-n depărtare

Numai uneori mă strivesc cohoarte de neguri și câte un gând. Doar uneori în suflet port manșete deșirate și câte o ghindă. Câteodată mă încearcă o sete de lumină nouă coborâtă pe

L-am văzut intrând în cârciumă. Avea pasul apăsat și purta la butonieră un verb nou. “E poet!” – mi-am zis. Se purta boem, cu plete pe spate. Avea căutătura piezișă și sub tâmplă vizuină de

Gol plutind în chip de idee mă preschimb în rună, mă scrijelesc în colț de tine, adânc sculptată în retina mâinilor tale adăpostind un iris albastru în căus, ca pe-o comoară. Sunt numai

“De-as avea macar o ora aripi” – isi zise in sinea ei omida si mai rontai o bucata de frunza. “Copac batran, tu sa ma ierti ca iti rup frunzele. Oh, daca-as avea aripi... macar o ora, zece minute,

Lovi-te-ar setea de adânc, de-abis pierdut dorul lovi-te-ar! Nemulțumit și trist și gol soarta cea rea găsitu-mi-te-ar! Înalt spre boltă să tânjești și scundă zarea să îți fie Să plângi cum numai

M-am tocmit cioplitor în cuvinte. Uite, până nu mai ieri, l-am cizelat pe “deșanțat”, așezat așa, într-o doară, pe lângă “albastru”. Cum, domnule, “albastru deșănțat”? Ce metaforă, ce epitet? Unde e

Am pus bemol la cheia zilei de ieri și am lasat-o să cadă liber cu un semiton. Glasul tău - becar aruncat în deșanțată desfătare atonală - țipă încă la mine-n portativ. Am sa rescriu în

Gândul șui - al nimănui? Cuibărit în colț de lacrimi diafane ori orfane de un ochi de deochi ferit umbrit gene lungi și călătoare - visătoare. Cine oare să le vadă să le creadă ori să