eram doi
și am rămas singur păpușar fără sfori
în teatrul de păpuși
pe perete îți desenez umbre chinezești
ridic păpușile cu mâna goală la rampă
singur spectator
rup bilete
la poarta lumii
sunt roșul trandafirilor cu spini
sunt inima cioplită în copac
sunt transparența cerului opac
și simplitatea vechilor elini
sunt verdele copacului în iarnă
sunt albul mării negre-ascuns în
Să vă spun ce grozăvie
azi la han mi s-a-ntâmplat:
tot recitam o poezie
când s-a pus vremea pe plouat...
dar ce vă spun... că până mâine
n-o să ghiciți cu ce ploua.
Trecea agale câte-un
Undiță azi mi-am cumpărat
chitit să merg la pescuit.
L-am luat pe Rică și în sat
la râu întins ne-am pomenit.
Pescar vestit voi deveni!
- mi-am zis atunci pe sub mustăță -
dar începând a
Într-un han trăia odată
un șoricel cum altul nu-i
de astrahan blănița lui
și cu vise presărată.
─ Sunt șoricel cum altul nu-i
- spunea oricui ‘ntreba ușor -,
toată ziua cânt hai-hui
și
N-avem timp să iubim
Între două tramvaie
Ruginite sub ploaie
Mână-ntinsă să fim
Piază rea ciumăfaie
I-auzim îi zărim
Între două tramvaie
N-avem timp să iubim
Soartă prinsă în
Sătul de zâmbetele caste ale Evei,
Adam se plimba gânditor printre meri.
Raiul îi părea cam fad
Pe alocuri și cam decorativ.
E vremea pentru puțină decadență! - își zise -
Dar Eva nu știa decât
Cobor din tabloul lui Munch
cerșind de la ziua de ieri
puțină voce, atâta doar, puțina voce.
Dă-mi mâna să zguduim în țipăt,
din temelii, tăcerea asta neîncăpătoare.
Mă aplec peste margini de
Ochiul viu
vioriu
îl descânt, îl rescriu.
Prins în haină rea de gene
sub sprâncene, moșul Ene
vinde dor.
Îl cobor
sub un nor de cuvinte
- tot sonor.
Ieși din taină
veche haină,
din
Dor două doruri dulci
în lunci
le arunci
și le culci
Iele ies iubind în ii
le ferești
le rescrii
Nimeni noduri nu-nnădește
te pândește
nebunește
Coaste calde ce
Ah, frunzele, frunzele...
ar trebui inventat un anotimp pentru frunze.
Arămii, bej, acaju, nuanțele inimii clocotesc in frunzele
toamnei ăsteia care ar trebui să poarte alt nume.
Ah, frunzele,
Sub bolta clară, timpul ce din genuni se naște
(În baltă, Clara, în timp ce-n genunchi naște)
Apune, se înalță, se clatină în noi.
(O pune. Și, înaltă, sec la tine îndoi)
Se-aude-n depărtare
Ning peste noi
colinde noi
și uneori un gând.
Ler scump
se-apleacă-n despletire
peste tâmplă.
Duios amurgul
se răsfață-n vânt.
Și-ncet se-așterne
iarna asta simplă.
Cu gest
Numai uneori
mă strivesc cohoarte de neguri
și câte un gând.
Doar uneori
în suflet port manșete deșirate
și câte o ghindă.
Câteodată
mă încearcă o sete de lumină nouă
coborâtă pe
L-am văzut intrând în cârciumă.
Avea pasul apăsat
și purta la butonieră
un verb nou.
“E poet!” – mi-am zis.
Se purta boem, cu plete pe spate.
Avea căutătura piezișă
și sub tâmplă
vizuină de
Gol
plutind în chip de idee
mă preschimb în rună,
mă scrijelesc în colț de tine,
adânc sculptată în retina mâinilor tale
adăpostind un iris albastru în căus,
ca pe-o comoară.
Sunt numai
“De-as avea macar o ora aripi” – isi zise in sinea ei omida si mai rontai o bucata de frunza. “Copac batran, tu sa ma ierti ca iti rup frunzele. Oh, daca-as avea aripi... macar o ora, zece minute,
Lovi-te-ar setea de adânc, de-abis pierdut dorul lovi-te-ar!
Nemulțumit și trist și gol soarta cea rea găsitu-mi-te-ar!
Înalt spre boltă să tânjești și scundă zarea să îți fie
Să plângi cum numai
M-am tocmit cioplitor în cuvinte. Uite, până nu mai ieri, l-am cizelat pe “deșanțat”, așezat așa, într-o doară, pe lângă “albastru”. Cum, domnule, “albastru deșănțat”? Ce metaforă, ce epitet? Unde e
Am pus bemol
la cheia zilei de ieri
și am lasat-o să cadă liber
cu un semiton.
Glasul tău -
becar aruncat
în deșanțată desfătare atonală -
țipă încă
la mine-n portativ.
Am sa rescriu în
Gândul șui -
al nimănui?
Cuibărit în colț de lacrimi
diafane
ori orfane de un ochi
de deochi ferit
umbrit
gene lungi și călătoare
- visătoare.
Cine oare să le vadă
să le creadă ori să