Prefixul \"post\" al scriptumului nostru

Sub bolta clară, timpul ce din genuni se naște (În baltă, Clara, în timp ce-n genunchi naște) Apune, se înalță, se clatină în noi. (O pune. Și, înaltă, sec la tine îndoi) Se-aude-n depărtare colindul ce în toi (Și ud în cep, iertare!, colea de fapt în țoi) Acestui cântec singur durerile îi paște. (Această țuică, sigur. Dur, Erileea paște.) Fost-au ori nu aceeași durere ce se-nscrie... (Postau ori nu, acilea și Erileea-nscrie.) Val oare-au nu? Înseamnă nimicul un cuvânt? (Valoarea nu însemnă nimic, doar un cuvânt!) În scrâșnet semne arse sar ‘nalte, până-n vânt - (Scrâșnitele sememe se scarpină în vânt) Nivel de nai și Mecă – și-n criptă ști-vor scrie! (Nivel de n-ai, te teme, căci “criticii” vor scrie!) Nu, Domnilor, aceasta nu este o poezie! În primul rând pentru că are nesăbuința de a se scrie în rime (perversă încercare!). Nu, Domnilor, era noastră e “post” (prefixoid ce nu mai poate opta nici măcar pentru modernism dacă nu e dublat, sub penitența de a cădea în desuetudine! epoca douămiistă nu mai sună postmodern!). Þinem post de poezie! Aceasta nu este o poezie, acesta este un simplu text, mai exact un post... scriptum.