Nicoleta Tase

Există dimineți în care mă trezesc cu o poftă nebună de atingere ca și cum simțul tactil răzvrătit după noaptea opacă se revarsă peste marginile epidermei mele jinduind o atingere ca și cum

Ne-au năpădit păpădiile, prietene, ne-au podidit păpădiile înflorite! Se-ndeasă, se-aruncă, se-îngână, se ceartă... Ne-au invadat păpădiile, ne-au cotropit păpădiile pufoase! Câmp nesfârșit,

Câteodată sunt puțin pește și puțin femeie în suflet port solzi de argint și-n păr lung orhidee pășesc unduind prin păduri de mărgean deopotrivă limanuri mi-s pământ și ocean când iubesc

Plouă din nou în orașul albastru ploaia e o chestiune de nuanțe se desface-n culori sub irisul trist ca-ntr-o prismă transparentă dansuri de curcubeie sub gene se-mpletesc rogvaiv mai sus

Singură în camera mea pulsez nepermis ca un ceas bătând inegal secundă cu secundă rotunde secunde rostogolindu-se imperfecte lunatice îmi urc roșu timpul în inele ca un copac scorburos stau

Se întorc prihorii prietene și Emily nu mai e să ne aducă mână-n mână am să le dau totuși firimituri chiar dacă tu nu mai ești îmi trec prin minte frânturi de poeme sau... we\'re gonna

– Hai la șotroane... șotroane... lovi-v-ar setea și dorul de șotroane să vă lovească! M-am apropiat de vânzătorul de șotroane tiptil, ușor timidă: – Cam cât costă un șotron, nene șotronare? – Le

“Nu mă încred în plăcere, nu mă încred în fericire, considerându-le improductive. Cred că astăzi nu poți sluji la doi stăpâni, plăcerea și arta, nefiind destul de puternici și de desăvârșiți pentru

Mă-ntrebai ca de obicei „ce faci gagico?” și numai de pe buzele tale nu suna fals eram „gagico” fără să încetez să mai fiu eu fără să mă simt dezvelită ci numai alintată între surâsuri „te scot

În capilarele copacilor urcă uneori din asfalturi seve neștiute de nimeni inelele se preschimbă seara în trotuare femei ieftine le bat în lung și-n lat din scorburi se înalță flori totdeauna

Între pleoapă și iris există un punct de fugă în care se retrag toate întrebările lumii să tacă o vreme primăvara nu-i un anotimp tocmai rău pentru somn am sa dorm un răstimp lângă mirările dintre

Am stat eu și m-am gândit într-o zi că mare tarla agonia asta și bună în sinea ei, dacă n-ar avea o meteahnă: trocul de comentarii. Stă „poetul”-învățăcel și se gândește și iar se mai gândește și

Arcuite spinări în negru lucios se ridică prin nesfârșite lumini de mii de ani caii sălbatici nu poartă potcoave coame despletite se alungesc în spirale până la nori și încă mai departe în

E atât de târziu, prietene, și încă mai tac pătimaș despre mine. Jocurile copilăriei le-am jucat fără cuvinte, fără umbre. Am crescut și mi-au apărut sub unghii mușchi ca niște răni

Întrebările în mine s-au revărsat peste margine iedere cățărătoare împânzindu-mă încolăcind mirare cu mirare călcând apăsat peste nelămuritele mele tristeți le simt cum se strâng, cum clocotesc

zarzări despletiți - frumusețea se scrie numai în clipă

E miercurea ținuturilor negre se întretaie sângele între plămâni și cord. Cu sine însuși se întretaie a mirare: „unde mai merg? e vremea să mă odihnesc. e târziu” și stând așa la taifas cu

Depărtare – imposibilă insulă gravată adânc în mine cuneiform albastre prăpăstii răscolind alte unde depărtare – întrupare în ideea de mâine cum să-mi împiedic trupul să nu-l presimtă miraculos

Am înghețat sub umbra cafenie Pătată de viclene idealuri Mă amăgeam dormind între „realuri” Fără să fiu nici caldă și nici vie În umbra nesfârșitelor dueluri Credeam că pot cuprinde lumea

Numele oamenilor iluștri sperie. De aceea aserțiunile acestora rămân drept adevăruri irefutabile sau – în cel mai bun caz – drept purtătoare ale ideii-chintesență a unei verități absolute. Este și