Azi toate le privesc cu duioșie

Când toate le privești cu duioșie
E semn că ai încredere în tine,
Că știi distinge între rău și bine
Și poți să le redai în poezie.

Căci poezia-n suflet se topește
Și de acolo-n irizări irumpe
Precum un diamant și pietre scumpe
Înnobilează fruntea ce gândește.

…Îmi place semnul poeziei clare
Cu arabescurile calm strunite,
Prinse-n filoane calde, aurite,
Ca-n întocmirea vechilor odoare.

Desi versurile au luat alte forme si idei in ziua de astazi,tu pastrezi ceea ce in momentul de fata se considera invechit.Putini oameni mai sunt care \"sa guste\" poezia ta pe care o vad de mare exceptie.I-as face reclama daca mi s-ar permite,dar cum nu este posibil asa ceva in sitte voi indemna cu gandul si inima pe acei care inca nu te-au descoperit.

V.

George - iti multumesc pentru versuri. Am avut impulsul sa le comentez :).
Viorel - ca intotdeauna, tu ma vezi un pic mai \"mare\" decat sunt. Iti multumesc mult pentru incurajari si pentru citirea constanta. Textul asta nu cred ca are o valoare literara prea mare, dar are valoare pentru mine, de altfel asta e si motivul pentru care l-am trecut la personale.

Va mai astept cu drag,
N.

Fiind un text personal, poate ar trebui sa nu comentez, dar am sa o fac, incredintand autoarea de bunele mele intentii.
Tu reusesti sa scrii versuri clasice intr-o forma aproape perfecta, dar, uneori, ca mai sus, ideea se dilueaza, se banalizeaza datorita efortului de a o aduce in limitele prozodiei. Simt o oarecare naturalete in scrierea ta, dar forma e doara o prezentare, necesara, dar niciodata suficienta. Citesc poezie, sau literatura in general pentru idee si ma simt oarecum dezamagita cand gasesc doar o forma aproape perfecta si atat...

Iti multumesc Cristiana de trecere si de comentarii, voi reflecta la ceea ce spui. Eu tot oscilez intre rima si vers alb. Te mai astept.