Negru Vladimir

Am strigat spre tine Doamne Dar lumea s-a umplut de fum Copacii zac inmormântați pe drum Și vine toamna, după alte toamne

moto: \"Tota pulchra es amica mea et macula non est in te\" deșert de cuvinte până la capătul lumii numai glasul răgușit al celui care strigă numele tău ca un tren pe care-l auzi numai când

când ne-am văzut te-ai retras speriată înapoi în granitul statuii pe care o locuiești împreună cu păpușile tale de cârpă să nu te rogi niciodată în parcul acesta cu miros de casă

n-am știut niciodată să rostesc pe de-a-ntregul toate cuvintele potrivite pentru o dragoste mare sunetul care să-mi apropie de buze cu patimă sufletul tău hoinar între lumi șarpe fugărit de

ea mă recită tămăduind cu sfârcurile izul de trompetă al tastaturii prea intense sentimentele devin ascuțite tăind în cerc clipa ce ne-a vrut împreună ea îmi cântă despre istoria unui amor scriu

voi urma mirosul de stepă înflorită până când rădăcinile mi se vor rupe spre înalt zbor dincolo de frunze pentru a mă reîntoarce pasăre pe crengile aceluiași copac</b

Te-am căutat acolo unde cuvinte stranii se rostesc liturgic Te-am găsit candva aruncată pe un mal, zbătându-te Am ridicat vălul neiubirii și-am dat nume pletelor tale

orașul miroase a brad junghiat țiganii alungă cu farmece noaptea așteaptă frigul despuind crengi ea are mâinile albe și lungi îi adună buzele risipite strigându-l pe nume el împărățește

tulbur ochiul izvorului de frică să nu-mi vezi chipul odihnindu-și aripa pe sânul tău neînceput

e noaptea ielelor mestecând egregori rătăciți în timp mi-am făcut cuib în pântecul tău te urma sufletul ca un mi\'raj să te locuiască

îmi privesc palma sprijinită de masă ca un colț de pâine mușcat de îndoială pe drumul acesta copacii mai cred încă în Dumnezeu amintindu-și de păsări gardienii acestui văzduh prăbușit la

mâna ei stângă cu degete triste ostenite de atâtea mângâieri îmi atinge pieptul răsucindu-se ca un stilet până în quatrocento-ul viselor noastre erotice îndrăgostiți ai primei

M-au depus aici ca într-o criptă fără chei Mi-au lăsat aripile ca să-mi amintească de vină

mă țin de marginile mormântului și râd privind cum îmi săruți palmele cu bocancii îmbrățișare răstignită-n perfuzii itinerante balet al trupurilor coagulând viața și moartea într-o

s-a terminat și țigara ca o carte ieftină citită pe drum ea doarme mă ține de mână speriată de gândul că m-ar putea rătăci printre lucruri într-o absurdă răfuială cu lumea undeva se

văd mii de japonezi cu săbii tocite cosind iarba sub un înger cu aripile furate de o larvă neînflorită atenție la aripi samurai de iarbă