Patinoar

aproape fiecare femeie isi aduna seara bucatile din sine
le strange cu grija in cutii cu lacate mari
si sfarseste prin a le lasa mostenire fiicelor poate ca e
inchisa acolo fericirea poate
doar un pumn de iluzii
poate soarele amestecat cu ceata
in care imi imbrac chipul
in fiecare dimineata.
Vlad, e o poezie pentru care iti multumesc
cu drag
eu

Frumos e ceea ce scrii tu aici in comentariul tau Mi\'raj si asta ma indreptateste sa cred ca in poezia mea rostesc adevarul... nu imi multumi pentru poezie, imi e de ajuns daca te regasesti in ea si o intelegi... e o poema despre conditia femeii scrisa de un barbat... un act hazardat poate.

ca intotdeauna incantat sa citesc o poezie semnata-albu
vladimir..deja astept urmatoarea..

\"aproape hipnotic ne urcăm în primul tramvai
sperând că nu ne vom lovi de încă o mare iubire
ce ne va răsturna de pe șinele timpului\"- nu m-am gandit niciodata ca \'scapand\' din statie fara a ne ciocni de o mare iubire exista posibilitatea sa o poti face in tramvai, cu urmari mult mai \"grave\"- o rasturnare de pe sinele timpului
imi place poemul foarte mult

Costin

Vladimir! - frate al meu siamez, iaca, așa te vreau : ai și stil, ai și conținut. Frumos și grav în același timp! Tare mi-aș mai dori să mă uit oleacă mai atent prin tine, ca vracii scrutători, să văd ce iese la iveală! Ce zici?

mai, Vladimir, mai, imi place imaginea asta:

aproape fiecare femeie a jinduit la mai mult
toate strâng între coaste o amintire
pe care nu o împărtășesc niciodată fiicelor
atunci când le piaptănă privirea în gol cu patima
lepădării de viață

desi nu cred ca ne lepadam de viata cu patima, ci dureros de incet ...

\'aproape hipnotic ne urcăm în primul tramvai
sperând că nu ne vom lovi de încă o mare iubire
ce ne va răsturna de pe șinele timpului\'

prima data citisem \'sparand ca DA ne vom lovi de o alta iubire ce ne va rasturna de pe sinele timpului\' deh, eu tot aia optimista, pentru ca nu asta ne dorim? nu dupa asta jinduim?


hmm robinetul ala...

femeile isi pierd lumina din priviri, barbatii invata sa fuga

vladimir, mi-a placut transpunerea ta in femeie. dar cred ca ea nu ar fi avut nevoie de apa rece de la robinet, pentru ea se subinteleg multe, cu putine explicatii. remarc sensibilitate in aceasta poezie si in mod special prima strofa.

Poemul este o incercare temerara in doua miscari, poate sunt de fapt doua son(e)(a)te, prima andante, a doua allegro ma non troppo.
Femeia urca intr-un tramvai numit dorinta si coboara la o statie numita asteptare.
Intai cumpara un bilet dus-intors dar intre timp intra in vorba cu primul necunoscut si descopera ca acest du-te-vino nu mai inseamna decat un bilet doar dus pe care necunoscutul i-l va plati fara sa clipeasca.
Dirijorul, fara indoiala depasit de miscarea a doua, renunta si pleaca tocmai cand de undeva se aude un cor de femei, neobisnuit de armonios pentru aceasta partitura scrisa pe vocea a doua.
Bobadil.
Nu-mi place:
\"aproape hipnotic\"
\"aproape fiecare femeie\" - parca nu esti sigur pe ce vrei sa spui... eu ma feresc de acasta aproximatie ca de dracu\'... desigur, asta fac eu :-)
Numai bine!
Multumesc de aceasta lectura.
Bobadil.

Albule, imi place mult prima ta patinare inspre metafore cuprinzind incert (oare cum s-ar fi putut altfel?) \"femeia\":
\"aproape fiecare femeie a jinduit la mai mult
toate strâng între coaste o amintire
pe care nu o împărtășesc niciodată fiicelor
atunci când le piaptănă privirea în gol cu patima
lepădării de viață\"... o amintire atit de intim placuta incit este tainuita, ea trecind doar prin vise, prin imagine, prin suris de la mame la fiice... Vor intelege insa intr-o zi ca inevitabil - \"sperând că nu ne vom lovi de încă o mare iubire
ce ne va răsturna de pe șinele timpului\" - se vor indragosti pierzindu-se...

Drag, si admiratie,
Ela

Danut... incantat de prezenta ta... urmatoarea? nu stiu cand va fi.
Nicoalae... asa este... cateodata tramvaiul acela e ca si trupul nostru, o alta haina ;)
Dana... \"femeile isi pierd lumina din priviri, barbatii invata sa fuga\"... cineva imi spunea ca e doar chestie de noroc cand un barbat si o femeie se inteleg :)
Camelia... nu e chiar transpunere dar de unele lucruri incepi sa devii sigur cu timpul.
Andu... iar te joci intre nuante... frumos mini-scenariul tau... corul acela :)... am lasat acel indeterminat din respect pentru femeile care, fiind prea tinere, inca nu au trait asta.
Daniela... ai prin ideea foarte bine... dar asta e viata.
Ioane... bucuros de venirea ta pe text... ce sa iasa? de la o vreme sunt transparent.
Va multumesc tuturor pentru semnele lasate.

dar \"sinele timpului\" nu suna cam ca la XI B?

Pe patinoarul acesta al vietii, uneori mai cadem, ne lovim, dar nu renuntam la mersul pe gheata. Asa e si cu aceasta poezie. Analizand-o, iata ce am constatat:

\"aproape fiecare femeie a jinduit la mai mult
toate strâng între coaste o amintire
pe care nu o împărtășesc niciodată fiicelor
atunci când le piaptănă privirea în gol cu patima
lepădării de viață\"

jinduirea asta e atat de misterioasa la femei, incat de aceea noi, barbatii, incercam sa le convingem sa-si depene amintirile dintre coaste. Dar cum ele nici macar fiicelor nu si le impartasesc, pentru ca vor deveni si fecioarele la randul lor femei, si de aceea trebuie pastrata taina de a fi femeie, de a fi enigmatica.
De aceea poetul, spune, oarecum nesigur, (dar cand poti fi vreodata sigur, ca stii totul, despre vreo femeie?) \"cred că așa e făcută lumea\". Si in mod sigur ca asa este. Femeile lasa mostenire fiicelor, ereditar, gena aceasta a misterului, care odata dezvaluit, ea, femeia, isi pierde identitatea, secretul acela infailibil cu care-si atrage iubirea barbatilor.
Ultima parte a poeziei ne aduce in prim plan o noua imagine. Dusurile cu apa rece, pasii facuti, involuntar inspre ea, ce ne ispiteste picioarele sa ajungem in universul ei. De aceea, noi, barbatii, ne urcam \"aproape hipnotic in primul tramvai\" cu teama parca, pentru a nu deraia datorita unei noi iubiri, care sa ne faca sa ne pierdem in bratele alteia.
Intreaga poezie respira dragoste si temere, certitudini si incertitudini.

Limitate aceste femei ale tale... Parca nu ar fi iesit niciodata din ele insele catre ceilalti decat pentru a se intoarce in sublima si carnala lor mediocritate, ascunzand intre coaste indoielnice amintiri... Nici macar in poezie nu imi plac femeile care isi lasa povara pe treptele uitarii, care piaptana parul fiicelor cu acelasi pieptene tocit...

un \"patinoar\" extraordinar in prima parte, mai precis pana la sentinta implacabila \"cred că așa e făcută lumea\", dupa care continuarea, mai ales in versurile \"ne ispitim picioarele pentru încă un pas
urcând sau coborând trepte reci
mozaicul cotidian de gheată râncedă al neființei\" aduce in text o pretentie de meditatie pe teme clasice \"ispita\", \"treptele reci\" si \"mozaicul cotidian\" in care da bine nu fiinta, ci in mod atat de cunoscut (si suna bine la urma urmei) \"nefiinta\".
numai finalul revine la starea inspirata cu care incepuse textul in mod atat de fericit si de liric (de ce sa nu recunosc ca inceputul este al unei poezii originale, mai ales), desi din introducerea finalului ar trebui eliminat acel \"aproape hipnotic\", oricum cadrul ulterior al tramvaiului, profund original, este surprinzator si hipnotic pentru cititorul care se trezeste atat de inedit sarit de pe sinele timpului?!!alunecare

biutiful!
Un text care mi-a taiat respiratia! Chiar nu ma mai duc cu tramvaiul vreodata! :))

“aproape fiecare femeie a jinduit la mai mult” – eu cred că mai jinduie încă, acel “aproape” nu e o scuză. “toate strâng între coaste o amintire pe care nu o împărtășesc niciodată fiicelor” – ba amintirile trebuie spuse, nu sunt de acord cu neîmpărtășirea lor între femei, mai ales atunci când nu sunt plăcute. “privirea în gol” mi se pare ucigătoare de-a dreptul. dacă erau oarbe era perfect. “cred că așa e făcută lumea” – exprimă nu fatalism, ci o regulă pe care ar trebui să o acceptăm ca general valabilă. “aproape hipnotic” îmi sugerează o lipsă de viziune. un poem scris cu prea multă teamă. de o femeie.

albule, cit imi place viata ca un patinaj artisitic... in doi, de unul singur... asa cum e ea... alunecarea... si mai ales pe muzica... cu gratie
drag, ela

Pentru prima strofă - reușită - las un semn aici. În rest, nu găsesc prea multe cusururi poemului. Nu prea agreez atributivele.
În fiecare dimineață aud primul tramvai de la ora 5, dar în el nu m-am urcat niciodată. Cred că așa e facută lumea.
Frumos poem.

Prima strofa mi-a placut si mie, partea a doua exprima acelasi gol, e redata insa mult mai diluat. Ultimele doua versuri suna parca banal, cauta altceva acolo. Ma intorc.

emotionant poem, nefericit titlu.

Liviu... nu stiu cum iti suna tie dar eu am terminat liceul de multisor.
Bogdan... frumos modul in care ai inteles si imbogatit cu semnificatii noi textul meu.
Lia... aici nu e vorba despre limitarea femeii... nu barbatii pot face asta ci doar ele insele aleg cel mai adesea in detrimentul sufletului, intr-un gen de logica pe care nu am reusit sa o patrund niciodata. Nu e vorba de carnal ci de asumarea unui \"traseu\" care nu e intotdeauna cel care duce la fericire.
Andrei... multumesc pentru interpretare... prima parte s-a vrut a fi o perceptie a femininului cat mai aproape de una dintre starile care ii sunt proprii... in partea a doua am asezat omul, aici implicand desigur si barbatul, intr-un soi de fiintare universal valabila.
Simona, belezza... eu zic sa risti totusi... daca e sa \"deraieze\" ceva poate sa se intample si in casa :)
Monica... \"un poem scris cu prea multă teamă. de o femeie.\"... marturisesc ca m-ai bagat in ceata cu afirmatia din final... nu e vorba de teama si te asigur ca arhonte nu e femeie... multam de trairea textului in undele tale.
Daniela... patinajul... frumos sport... mie imi place proba de dans... hmm
Alina... daca iti place tie atunci sunt impacat cu mine insumi... primul tramvai are cel mai mare farmec... incalzeste sinele si e ca si cum ai bea dimineata cafeaua alaturi de un partener metalic. Ar trebui sa incercam o data.
Geta... multam de apreciere... sa inteleg ca nu iti place calea pe care rulez versurile :)... de acum asa a fost scris sa fie asa va ramane... oricum finalul are logica lui.
Dan... daca poemul meu te-a emotionat e poate doar \"vina\" naturii feminine despre care am incercat sa scriu... cat despre titlu am considerat ca se poate acorda cu finalul poeziei intr-un soi de \"patina a timpului\".
Multumiri tuturor celor care au citit si mi-au lasat \"biletel\".

Am să ridic puțin ceața de pe patinoar. După cum reiese din primul vers din ultima strofă – “în fiecare zi ne spălăm cu teama ce ne curge prin robinetul de apă rece” –, pentru a trăi, teama pare a fi o resursă necesară așa cum este și apa, ceea ce îmi sugerează favorizarea sau acceptarea fatalistă a terorii. Cum adică să mă spăl dimineața cu teamă? Poate dacă facem o legătură între teamă și puritate, dar mi se pare cam forțată, deși nu imposibilă. Un fel de atitudine prevăzătoare. Ultimele trei versuri vorbesc despre același sentiment de teamă, “sperând că nu ne vom lovi de încă o mare iubire / ce ne va răsturna de pe șinele timpului”. În primul rand, iubirea când e iubire nu e ceva de care te lovești. E o confuzie aici între iubire și dorință. Mai cred că a ieși în afara timpului și în afara unui drum prestabilit (“șinele”) nu e ceva de care să ne fie teamă. Cum altfel am găsi soluții la problemele cu care ne confruntăm ca oameni? Apoi “de o femeie” nu se leagă de verbul a scrie, ci de substantivul teamă. Noapte bună, Arhonte Azrail.

Vladimir,
Patinoarul -- loc de intrecere agresiva, masculina, la hochei, de maiestrie si armonie in patinajul artistic si de distractie si veselie neprofesionista in care cazaturile si busiturile cu spinarea de planeta raman doar niste simple intamplari -- contesta absolut conotatia \"a-ti fugi gheata de sub picioare\" pe care banuiesc ca ai dorit-o, gandindu-ma la treptele mozaic si acele sine de pe care deraiaza nu femeia, dar chiar tramvaiul in care se afla ea. altfel, patinoarul este un \"spatiu\" de sezon, nu?! am inteles bine?

revin la tramvai: el se loveste de iubire, deci, intr-o logica elementara a prozei tale in poem si nu invers, nu-i asa?!

si un experiment, daca imi permiti:

aproape fiecare barbat a jinduit la mai mult
toti strâng între coaste o amintire
pe care nu o împărtășesc niciodată fiilor
atunci când le piaptănă privirea în gol cu patima
lepădării de viață

cred că așa e făcută lumea

în fiecare zi ne spălăm cu teama ce ne curge prin robinetul de apă rece
ne ispitim picioarele pentru încă un pas
urcând sau coborând trepte reci
mozaicul cotidian de gheată râncedă al neființei
mai tarziu
aproape hipnotic ne urcăm în primul tramvai
sperând că nu ne vom lovi de încă o mare iubire
ce ne va răsturna de pe șinele timpului

am schimbat doua cuvinte. pe al doilea il puteam lasa... alta conotatie, dar posibil oricum.

ce zici?

E nevoie de doi pentru o mare iubire.E suficient insa un
suflet sensibil pentru o mare poezie.Foarte frumoasa .

Albu Vladimir trebuie sa recunosc ca m-am mirat citind poezia acesta dar nu prea mult. De ce? Nu am inteles cum sta treaba cu robinetul.Eu stiu ca e o singura teava pe care curge si apa calda si apa rece si daca nu locuiesti intr-un bloc cu apa calda taiata atunci ai scrantit-o aici.
Mamele acelea care mangaie fetele de ce sunt asa de secretoase? Scuza-ma dar explicatia ca asa e facuta viata nu ma satisface, ar trebui sa gasesti altceva mai concret nu numai ridicari din umeri.

Monica, Ioana, Iulia, Igor... va multumesc pentru prezenta aici si desi acum nu va raspund fiecaruia personal va trebui sa ma credeti ca am citit comentariile voastre.

Domnule, asta-i a treia pe care o citesc, m-am cam dezechilibrat, asa ca am cerut ajutorul prietenilor recomandandu-te cu \" raceala\" ca sa nu-ti stric patinoarul.