liviu clisu

Cafeaua prin sînge Acum doar două cești goale Pe o măsuță așteaptă iertarea

Inima ta e un loc bun în care să te așezi Cum ai săpa un culcuș pe un munte iarna printre brazi E cald în ascunzătoare Eu locuiesc în sălbaticiune și nu știe nimeni , spui, Unde-s eu

un singur vers îi lipsea veșnicului poet acel în care iubita lui nu știa cum să-i împletească ciorapul desigur că ea încercase în piață să cumpere un ghem de culoarea poetului de la o bătrînă ce

nu a scris nimeni cel mai simplu poem pentru o fată ei vor să fie mari în poezie ei vor să existe mari pentru alții să dea un sens ,să fie ceva , undeva așa că eu spun că nu mă

Spune-mi că tu ești o streașină Pentru că nu lași ploaia să cadă peste oameni Așa cum mătasea de porumb nu se usucă pînă cînd tu nu zici Copii, a venit toamna. Vîntul nu cade niciodată, el doar

am aprins toate luminile în casă și am deschis ușile să se audă ploaia cînd nu ești tu aici trebuie să fac ceva, să aprind țigara cumva să umplu odaia oamenii cred că e greu să iubești, de

dumnezeu s-a ascuns printre nori ca să-și piardă vina și noi oamenii stăm ascunși undeva să nu intre lumina uneori sunt așa de trist știi că aș vrea să mă fac o brîndușă aici la colț de

Doamne care ai făcut zăpada care ai făcut baionetele și bocancii ăștia găuriți te rog să te oprești din făcut măcar cît îi scriu iubitei scrisoarea asta frumoasa mea, sper că la tine e cald și

Te iubesc , să nu uiți asta . Aici e frig și mă tem că o să fiu norocos, cum spun ceilalți Cînd mai moare unul rapid și nu știe ce l-a lovit. Aș vrea să cred că tu ai făcut tranșeele astea, să mă

Din cugetarea noastră Trebuia să iasă un paltin Sau un mac un rug de mure Și n-a ieșit Noi doar am vrut să urcăm trepte Să urcăm trepte cu vînt cu sînge Cu ploaie și spălatul sîngelui Totul

eu și cu dana stăm și numărăm pietre una pentru sufletul ei una pentru sufletul meu oamenii se uită și parcă zîmbesc noi nu cucerim geologia le spunem doar căutăm ceva rotunjit și

dar nu e cum ne-am iubi e doar o sită prin care cernem ploaia. taci

Biblioteca Județenă “Christian Tell” Gorj propune cititorilor săi și lumii literare gorjene un moment de respiro în această vară toridă: Vineri, 23 iulie, de la ora 13.00, în sala de lectură a

Așa cum se văd falangele cînd îți pui mîna pe un bec așa să te uiți la mine și să te ardă precum atunci cînd vorbesc cu tine sau cînd surîd întristat. peste mine a crescut carne și sînge a

cred că mi-am pierdut viața posibil să fi rămas pe banchetă în taxi ori să fi căzut pe sub patul vreunei femei dacă o găsești într-o zi, dimineață într-o stație de tramvai, pe jos, s-o

e, atît era iubirea noastră, cît un milion de stele, cît un miliard de bănuți aurii îngerii cîntau \" STAI CU EA, IUBEȘTE-O!\" iar tu voiai să te măriți. Stelele s-au dus cu lumina lor noi

eram copil cînd am iubit-o copil am rămas și acum ea stă în mine ca o piatră în bitum în cîntecul meu ca o țeavă de tun ea merge agale, ea nu mă mai știe dar toamna-i miroase la fel să-i

sunt aerul cu cîini umed prin parc umbrele pensionarilor joacă șah iubita mea a cumpărat un cal mort pentru marea călătorie merg spre ea să începem danțul să ne aruncăm unul spre altul de pe

o frunză pe masa mea suport pentru pahar să fumăm printre copiii cu role bătrîn sunt iar să bem pentru o cauză dreaptă suport pentru pahar O să fiu nedrept cu tine azi ia-mi creierul. E

orașul nu cunoaște anotimpuri, El e doar o piatră bine tranșată printre noi. Și noi, noi curgem prin canale, ne scurgem ori ne ascundem. Cîte unul, cîte doi... Tramvaiele vor merge spre

în orașul plin de poeți toamna se chinuie să răzbată printre versuri, frunzele nu reușesc să mai cadă, prinse în rime, șiruri întregi, sincopate, ca numerele prime, în orașul plin de

să ne uităm în ochi, să facem un ceai de iasomie iar de ai liniște să-mi dai din ea și mie. ce-i copt cădea-va iar acuma vine toamnă, plîns, te uită doar la mine, iubito, ochi de

Foaie verde de șopîrlă Mintea mea în minte urlă Și iar verde și-un cimpoi Umblăm toți prin lume goi Verde tu și verde eu, Tot mai triști, mai triști mereu. Rîule, prin valea seacă Toți

Ea zboară dar zborul nu e al ei pentru că ea se întoarce mereu și trist la pămînt. Trece zîmbînd prin fața noastră, o salutăm și-o iubim deopotrivă. În gînd. Ea zboară, ea cade planînd. e