liviu clisu

între ieri și azi, între am am avut și nu am avut e o falie. Ca în Antarctica: poți pica prin zăpadă. Crezi că mergi și cazi. Unde este iubire, nu va fi nimic. Unde te-am cunoscut eu pe tine,

Ea nu era o pasăre Dar dacă ar fi vrut, ar fi putut fi. Vîntul trecuse pe șira spinării ei Lăsase o dungă roșie Cum cea dintre noapte și zi Ea nu era vîntul Dar, întinzînd brațele, În

Aș vrea să se lase ceața acum Așa cum pe munte abia se mai văd vîrfurile azi Să merg pe stradă si să mă întîlnesc întîi cu mîinile Să pipăi si să întreb ce mai fac Aici, unde sunt, norii plouă

e ultima zi din primăvara asta eu sunt patetic și tu ești departe aș bea o bere sub cireș ori m-aș culca, ghemuit, într-o parte aș fi vrut să zbor azi, sunt atîția nori să cobor puțin sub ei,

Să bați clopotul să răsară luna Oamenii sunt triști pentru că nu mor frumos Bate clopotul să apună lumea Să mă-ntorc în vis și să rămîn întors Noaptea asta nu se va mai trece Și cu toate

Aproape că eram om în ziua aia ascultasem niște muzică islandeză și vedeam undeva un munte da, mă bucuram că mai scriu poezie că-mi aud vocea, că te-am cunoscut nu e foarte

Hai să vedem lumea cu ochi de cîine Să facem iarăși cunoștință Să ne punem unul altuia scrisori în cutiile poștale Hai să ne lipim de lume ca de pistilul unei flori carnivore Îți spun

s-au rărit știrile despre tine prin ziare poate ai plecat în strîmtoarea magellan poate doar te-ai dus la țară să te liniștești afară plouă și eu beau bere în cîrciumă îți fac un desen din spumă

și totuși părea deasupra coborai cumva eram lîngă tine aveai un fular alb era frig și semăna cu mine era greu să aflu care e stînga sau dreapta mă pipăiam ca să nu pierd finalmente nu știu un

e-atît de alb în jur c-abia te văd mai fac un pas și se așterne tăcerea oamenii umblă cu lanterne se caută eu nu știu pe unde ești ți-am pierdut urma traficul aerian s-a întrerupt în zbor într-o

Acolo unde ne opriserăm noi să vorbim era o pompă de apă albastră îmi povesteai despre visele tale,era mereu un castel acolo iar tu salvai niște copii tu mereu salvezi pe cîte cineva pentru că

atît de frumoasă e studentă pe-aici cu siguranță căci are aerul nu că ar chiuli de la cursuri ci doar că lipsește de undeva Uite-o, acum pleacă surîzînd roșcat aș fi vrut să-i cer șalul ei, m-ar

Cît de frumoasă e ea îți vine să te duci să îi ceri o bere sau ceva șalul ei, orice, numai să-ți dea merge la bar să-și ia de băut, cu spatele drept, capul puțin aplecat Zici că e o pasăre

prăjitură de vișine și lennon niciodată nu m-am simțit atît de singur. o parte din mine rămîne întotdeauna în cuib cealaltă pleacă după hrană și devine mereu hrană o parte din mine stă în

Să pierzi pe cineva E ca și cum ți-ar arde o casă, rămîi cu o temelie înnegrită Sub un acoperiș căzut într-o parte, Ca o pălărie pusă pe creștetul unui mort. Eu am atîtea case arse, stau toate pe

încă îmi vine să cad din picioare și să nu mă mai ridic atunci cînd îmi amintesc de tine. aceleași uleiuri volatile îmi intră în nări, îmi înverzesc pielea, îmi scriu poezia. În fine ... se

Nu sunt o domnișoară bătrînă, Dar bat la ușa ta și fug, Îți fac masaj în poezie Și-ți iau un deget și ți-l sug. În vers, eu pot, în rest, plăpînd mă sfarm, Nu sunt timid ci doar neînvățat cu

Eu eram frumos iar ea era doar o poză, Eu dormeam intr-un fel de piatră albă stoarsă, Ea chema ploaia ca să–i ude hîrtia fotografiei, să scape de paradisul imortelei, Acum stau și mă uit la

dosar de plastic negru cu șină poezii capsate în el plimbat la cenacluri arătat în cîrciumi la prieteni ziua lucrat la magazin 8-19 sîmbăta 8-14 duminica

E atît de frumos că s-a pus deja ceața Nimeni nu mai duce mîna la gură, pentru că vorbele pot fi prețioase, Deși nici unul nu respiră, pentru că respirația poate părea indecentă. Se mai ridică o

Nu vreau să mă găsească toamna singur Posibil e să mor în iarnă, gol, E încă vară și-i mai mult ca sigur Că-n suflet albul nu e de la clor. Te vreau de dimineață să apari c-atunci te dumirești,

Avea un somn interesant părea că fumează și vorbește în portugheză despre vreun poet american zgîlțîit într-un metrou Îi spuneam da, da încontinuu cu tihna unui om ce sapă într-o grădină dar ea

Niciodată n-o să știu de ce te iubesc E, poate, la fel ca iubirea copilului cerșetor pentru cățelul lui care abia a făcut ochi, cel ce se plimbă de ici colo prin vagoanele metroului spunînd ceva

Există o oboseală a numelor O sfîrșeală fără seamăn care se lasă, se lasă o vreme Unindu-se, lipindu-se Există un bici ori o morișcă ce ne șfichiuie sau ne învîrte pînă cînd plecăm de sub durere