liviu clisu

dar nu e cum ne-am iubi e doar o sită prin care cernem ploaia. taci

eram copil cînd am iubit-o copil am rămas și acum ea stă în mine ca o piatră în bitum în cîntecul meu ca o țeavă de tun ea merge agale, ea nu mă mai știe dar toamna-i miroase la fel să-i

e, atît era iubirea noastră, cît un milion de stele, cît un miliard de bănuți aurii îngerii cîntau \" STAI CU EA, IUBEȘTE-O!\" iar tu voiai să te măriți. Stelele s-au dus cu lumina lor noi

Foaie verde de șopîrlă Mintea mea în minte urlă Și iar verde și-un cimpoi Umblăm toți prin lume goi Verde tu și verde eu, Tot mai triști, mai triști mereu. Rîule, prin valea seacă Toți

sunt aerul cu cîini umed prin parc umbrele pensionarilor joacă șah iubita mea a cumpărat un cal mort pentru marea călătorie merg spre ea să începem danțul să ne aruncăm unul spre altul de pe

încă îmi vine să cad din picioare și să nu mă mai ridic atunci cînd îmi amintesc de tine. aceleași uleiuri volatile îmi intră în nări, îmi înverzesc pielea, îmi scriu poezia. În fine ... se

Există o oboseală a numelor O sfîrșeală fără seamăn care se lasă, se lasă o vreme Unindu-se, lipindu-se Există un bici ori o morișcă ce ne șfichiuie sau ne învîrte pînă cînd plecăm de sub durere

Niciodată n-o să știu de ce te iubesc E, poate, la fel ca iubirea copilului cerșetor pentru cățelul lui care abia a făcut ochi, cel ce se plimbă de ici colo prin vagoanele metroului spunînd ceva

departe cu toate cele departe, aproape cu cele de-aici. jocul de-a distanțele și norocul de-a ține de mînă un copil se întrepătrund, nu se-agață unul de altul, nu se trag în jos. eu nu pot să

Nu sunt o domnișoară bătrînă, Dar bat la ușa ta și fug, Îți fac masaj în poezie Și-ți iau un deget și ți-l sug. În vers, eu pot, în rest, plăpînd mă sfarm, Nu sunt timid ci doar neînvățat cu

vorbim despre tot ceea ce se știe suntem atenți la imperceptibilele mișcări ale ochiului și apoi privim în depărtare, uitînd, dragostea distruge acele fine recipiente în

plouă din nou afară plouă ca în multe poezii, plouă pînă cînd ploaia nu mai udă. am vrut s-o întreb dacă mîine dar ea se grăbea, era toată leoarcă diferența dintre afară și înăuntru e un

o frunză pe masa mea suport pentru pahar să fumăm printre copiii cu role bătrîn sunt iar să bem pentru o cauză dreaptă suport pentru pahar O să fiu nedrept cu tine azi ia-mi creierul. E

să ne uităm în ochi, să facem un ceai de iasomie iar de ai liniște să-mi dai din ea și mie. ce-i copt cădea-va iar acuma vine toamnă, plîns, te uită doar la mine, iubito, ochi de

nu a scris nimeni cel mai simplu poem pentru o fată ei vor să fie mari în poezie ei vor să existe mari pentru alții să dea un sens ,să fie ceva , undeva așa că eu spun că nu mă

e ultima zi din primăvara asta eu sunt patetic și tu ești departe aș bea o bere sub cireș ori m-aș culca, ghemuit, într-o parte aș fi vrut să zbor azi, sunt atîția nori să cobor puțin sub ei,

Aș vrea să se lase ceața acum Așa cum pe munte abia se mai văd vîrfurile azi Să merg pe stradă si să mă întîlnesc întîi cu mîinile Să pipăi si să întreb ce mai fac Aici, unde sunt, norii plouă

Ea zboară dar zborul nu e al ei pentru că ea se întoarce mereu și trist la pămînt. Trece zîmbînd prin fața noastră, o salutăm și-o iubim deopotrivă. În gînd. Ea zboară, ea cade planînd. e

sa bei bere la doua noaptea dupa ce ai vazut razboiul stelelor si ti-ai dat seama de cit de fragil e universul dupa ce sotia unui prieten a nascut s-a mai dus o zi din februarie si mi-e frica

ea e atît de albă de parcă s-a bronzat pe plaja lui Dumnezeu, ea e atît de cuminte încît în autobuz nimeni n-o vede, pentru că e transparentă. botticelli a încercat el ceva, dar nu i-a

cred că mi-am pierdut viața posibil să fi rămas pe banchetă în taxi ori să fi căzut pe sub patul vreunei femei dacă o găsești într-o zi, dimineață într-o stație de tramvai, pe jos, s-o

Ca un mormînt Pe un cîmp verde Peste care plouă încet spre seară . Undeva în depărtare înflorește un pomișor Undeva pe o cale ferată un melc așteaptă un tren Fiecare zîmbet al tău e o

într-adevăr, ce te ține departe de mine acum? soarele răsare și pe strada lor, pe asfalt, ploaia strălucește, doar aici e o tăcere subtilă care doar ție, poate, îți folosește, și noi, iubind

Eu eram frumos iar ea era doar o poza, Eu dormeam intr-un fel de piatra alba stoarsă, Ea chema ploaia ca să –i ude hîrtia fotografiei, să scape de paradisul imortelei, Acum stau și mă uit la