liviu clisu

Dacă te ating, e semn că sunt, iar dacă zîmbești e mult mai bine. Într-o ordine interioară a lucrurilor eu ar trebui să stau undeva și să te aștept Dar uite, așteptarea n-a avut

Poetul nu poate fi omorît dar iarba lui poate fi cosită. n-ai cum s-o dai la vite, s-o pui în glastră doar s-o iei în palme și s-o miroși. ceea ce vezi tu, vede și el, numai că el uită mai

plouă din nou afară plouă ca în multe poezii, plouă pînă cînd ploaia nu mai udă. am vrut s-o întreb dacă mîine dar ea se grăbea, era toată leoarcă diferența dintre afară și înăuntru e un

nu e mai bun cotul decît genunchiul, nu e mai bun genunchiul decît glezna. nu e mai bună viața decît moartea, nu e mai mort copacul decît omul. cînd vrei să mă convingi că ai deschis

ea are un fel de fluture și cumva, lui îi vin culorile pe aripi. ea are un fel de apă, și, cumva, niște rîuri se varsă, se varsă, ea sădește flori, pentru că pămîntul a sădit flori în

Ca un mormînt Pe un cîmp verde Peste care plouă încet spre seară . Undeva în depărtare înflorește un pomișor Undeva pe o cale ferată un melc așteaptă un tren Fiecare zîmbet al tău e o

Eu eram frumos iar ea era doar o poza, Eu dormeam intr-un fel de piatra alba stoarsă, Ea chema ploaia ca să –i ude hîrtia fotografiei, să scape de paradisul imortelei, Acum stau și mă uit la

martie gri să taci, minuni fără de aer, pungi albe prin crengi

ea e atît de albă de parcă s-a bronzat pe plaja lui Dumnezeu, ea e atît de cuminte încît în autobuz nimeni n-o vede, pentru că e transparentă. botticelli a încercat el ceva, dar nu i-a

să ne obișnuim cu trădările, să nu mai căutăm adevărul. orizontul nu se termină în acea cîmpie ci ocolește pămîntul și se întoarce la mine, asemeni oricărui lucru ce se depărtează, și aici nu

ajută-mă să-mi vindec orbii, să-mi trezesc morții din mormînt, să fac vin din apă, dar nu, nu călca pe apele mele, iubito, cufundă-te, poate... eu dărîm doar tarabele pe care le-am așezat,

mă tem că mîine iar voi lucra pentru capitalism, că nu voi reuși niciodată să rămîn singur. mă tem că voi zbura doar în imaginație, că nu există de fapt zbor, ci doar, doar

un nou mod de a vedea lucrurile, o nouă sinceritate. te îmbraci și te-ai schimbat, e o altă zi, strauss va compune un vals pentru o nouă dunăre. trupurile și cuvintele sunt noi și le

departe cu toate cele departe, aproape cu cele de-aici. jocul de-a distanțele și norocul de-a ține de mînă un copil se întrepătrund, nu se-agață unul de altul, nu se trag în jos. eu nu pot să

într-adevăr, ce te ține departe de mine acum? soarele răsare și pe strada lor, pe asfalt, ploaia strălucește, doar aici e o tăcere subtilă care doar ție, poate, îți folosește, și noi, iubind

prin mîinile mele au trecut atîtea mîngîieri că nici nu le mai știu numele, am încetat să le număr . pleacă mereu dar se întorc , altă femeie le cheamă cu altă piele, dar aceeași noapte

să nu stingi lumina să nu dormi noaptea asta. mîine îți va părea nesfîrșit și oboseala va chema vrăbii la streașina ta.. amintește-ți de un nasture pierdut la șase ani și pierde-l

ne-am întîlnit undeva la periferie era o margine de oraș , era un capăt de sens, ne uitam la unghii, la pantofi, nu priveam în față era și normal să te-ntrebi de unde a răsărit

încep să cred în posteritatea mea poetică acum, cînd toamna se furișează lîngă mine ca hingherii lîngă un cîine vagabond, leg viața mea de ea cum leagă țăranii

vorbim despre tot ceea ce se știe suntem atenți la imperceptibilele mișcări ale ochiului și apoi privim în depărtare, uitînd, dragostea distruge acele fine recipiente în

dimineața soarele văzut prin florile de gheață în autobuzul 311, o nouă materie poetică, un alt personaj bucureștean care apare aici, între minți înghesuindu-se în trupuri

în semiîntuneric se vede mai bine creierul suprapopulat închis într-o diafragmă văratică pielița unei nevroze bine temperate camuflată de inspirație-respirație pocnește un vas de sînge și mă

ea era atît de frumoasă că-mi tremura mîna pe stilou făcîndu-i chip cioplit ea, cu aerul ei iconoclast, eu, arzînd poeziile, niciodată n-am știut cum să-mi țin mîinile în preajma

nu în mine stă puterea de a discerne lucrurile ci în lucruri e puterea de a se așeza pe lîngă mine. îți vorbeam într-o zi despre schimbări, mult, mult, și tu oboseai, fără să observi îți