dar eu mă tem și compar, eu vorbesc despre slăbiciunea mea,
despre ceea ce ar putea avea legătură cu mine,
și niciodată analizînd, niciodată,
e un lux atroce.
Dacă te ating, e semn că sunt,
iar dacă zîmbești e mult mai bine.
Într-o ordine interioară a lucrurilor eu ar trebui să stau undeva și să te aștept
Dar uite, așteptarea n-a avut
Poetul nu poate fi omorît
dar iarba lui poate fi cosită.
n-ai cum s-o dai la vite, s-o pui în glastră
doar s-o iei în palme și s-o miroși.
ceea ce vezi tu, vede și el, numai că el
uită mai
plouă din nou afară
plouă ca în multe poezii,
plouă pînă cînd ploaia nu mai udă.
am vrut s-o întreb dacă mîine
dar ea se grăbea, era toată leoarcă
diferența dintre afară și înăuntru
e un
nu e mai bun cotul decît genunchiul,
nu e mai bun genunchiul decît glezna.
nu e mai bună viața decît moartea,
nu e mai mort copacul decît omul.
cînd vrei să mă convingi că ai deschis
ea are un fel de fluture
și cumva, lui îi vin culorile pe aripi.
ea are un fel de apă,
și, cumva, niște rîuri se varsă, se varsă,
ea sădește flori, pentru că pămîntul a sădit flori în
Ca un mormînt
Pe un cîmp verde
Peste care plouă încet spre seară .
Undeva în depărtare înflorește un pomișor
Undeva pe o cale ferată un melc așteaptă un tren
Fiecare zîmbet al tău e o
Eu eram frumos iar ea era doar o poza,
Eu dormeam intr-un fel de piatra alba stoarsă,
Ea chema ploaia ca să –i ude hîrtia fotografiei, să scape de paradisul imortelei,
Acum stau și mă uit la
ea e atît de albă
de parcă s-a bronzat pe plaja lui Dumnezeu,
ea e atît de cuminte încît în autobuz nimeni n-o vede,
pentru că e transparentă.
botticelli a încercat el ceva, dar nu i-a
să ne obișnuim cu trădările,
să nu mai căutăm adevărul.
orizontul nu se termină în acea cîmpie ci ocolește pămîntul și se întoarce la mine,
asemeni oricărui lucru ce se depărtează,
și aici nu
ajută-mă să-mi vindec orbii,
să-mi trezesc morții din mormînt,
să fac vin din apă,
dar nu, nu călca pe apele mele, iubito,
cufundă-te, poate...
eu dărîm doar tarabele pe care le-am așezat,
mă tem că mîine iar voi lucra pentru capitalism,
că nu voi reuși niciodată să rămîn singur.
mă tem că voi zbura doar în imaginație, că nu există de fapt zbor, ci doar,
doar
un nou mod de a vedea lucrurile,
o nouă sinceritate.
te îmbraci și te-ai schimbat,
e o altă zi, strauss va compune un vals
pentru o nouă dunăre.
trupurile și cuvintele
sunt noi și le
departe cu toate cele departe,
aproape cu cele de-aici.
jocul de-a distanțele și norocul de-a ține de mînă un copil
se întrepătrund, nu se-agață unul de altul,
nu se trag în jos.
eu nu pot să
într-adevăr, ce te ține departe de mine acum?
soarele răsare și pe strada lor, pe asfalt, ploaia strălucește,
doar aici e o tăcere subtilă care
doar ție, poate, îți folosește,
și noi, iubind
prin mîinile mele au trecut atîtea mîngîieri
că nici nu le mai știu numele,
am încetat să le număr .
pleacă mereu dar se întorc ,
altă femeie le cheamă
cu altă piele,
dar aceeași noapte
să nu stingi lumina
să nu dormi noaptea asta.
mîine îți va părea nesfîrșit
și oboseala va chema vrăbii
la streașina ta..
amintește-ți de un nasture pierdut la șase ani
și pierde-l
ne-am întîlnit undeva la periferie
era o margine de oraș , era un capăt de sens,
ne uitam la unghii, la pantofi,
nu priveam în față
era și normal să te-ntrebi
de unde a răsărit
încep să cred în posteritatea mea poetică
acum, cînd toamna se furișează lîngă mine
ca hingherii lîngă un cîine vagabond,
leg viața mea de ea
cum leagă țăranii
vorbim despre tot ceea ce se știe
suntem atenți la imperceptibilele mișcări ale ochiului
și apoi privim în depărtare, uitînd,
dragostea distruge acele fine recipiente
în
dimineața
soarele văzut prin florile de gheață
în autobuzul 311, o nouă materie poetică,
un alt personaj bucureștean care apare aici,
între minți înghesuindu-se
în trupuri
în semiîntuneric se vede mai bine creierul suprapopulat
închis într-o diafragmă văratică
pielița unei nevroze bine temperate
camuflată de inspirație-respirație
pocnește un vas de sînge și mă
ea era atît de frumoasă
că-mi tremura mîna pe stilou
făcîndu-i chip cioplit
ea, cu aerul ei iconoclast,
eu, arzînd poeziile,
niciodată n-am știut cum
să-mi țin mîinile în preajma
nu în mine stă puterea de a discerne lucrurile
ci în lucruri e puterea de a se așeza pe lîngă mine.
îți vorbeam într-o zi despre schimbări,
mult, mult,
și tu oboseai,
fără să observi îți