doar

Dacă te ating, e semn că sunt,

iar dacă zîmbești e mult mai bine.

Într-o ordine interioară a lucrurilor eu ar trebui să stau undeva și să te aștept

Dar uite, așteptarea n-a avut răbdare.

Acesta trebuia să fie un sonet, pentru că sufletul meu are acum rimă, dar e prea puțin.

Eu nu știu ce e mult, dar aflu, e o nevoie de absolut în univers, unii îi spun sete,

Și poate acolo sunt eu, evitînd rezolvarea oricum.

O să am grijă să cunosc un fel de tine, pentru că nu există univers ci doar intuiția lui,

Iar tu mă atingi ca și cum nimic nu s-a întîmplat. Iată finalul sonetului:

Schimbăm tăcerea lumii? Ori o plimbăm prin dește?

Nu noi numim iubirea, ea, singură, numește