desecare în ochii tăi am fost tot timpul un zid/ mă întreb mereu dacă te-ai aruncat în cele din urmă/ să văd cum zbori și te zdrobești/ ochiul clipește încă și din el orbitor se zdrobesc de pereți
suntem goi de fapt ecoul ne prefigurează
conturul nu corpul contează
în urma trădării faptă nu există
nici corp nici ecou
orb în propriul pahar
tangou-ul votkinian de la votkinins
o altă
a sosit clipa a dispărut fărâmitura
de înger din mine voi muri mâine
în speranța că am să te regăsesc
să-mi puneți pe cruce un câine
regele nimicniciei
ce-am făcut ce-am simțit
nu există de
7.30 A.M., 14 ani de la Revoluție, 23 de ani de atmosferă schimbătoare. Apăs un buton al telecomandei. Din nou știri pe Romantic FM, din nou mă întreb de ce ascult postul ăsta. Un implus să-l dau la
stau întins deasupra unei viori nu te pot privi doar să-mi amintesc ochii tăi topind zăpada umerilor mei care n-au vrut să se întoarcă la tine/ călătorie în fața mea țipătul unei alte persoane/ al
am terminat sunt deja pe lângă/ numai scăpărări de lumină regurgitând răsăritul împărțindu-se și destrămându-se la nesfărșit aceeași fâșie de lumină botezând camera unde din fiecare perete ies dinți/
mâine plecăm din nou pe piatra craiului drumurile ca niște ramuri în creste, în sănii, în hornuri fumegă votcile incinerate/ plec din nou căutând o purificare în scârbă în whisky un aer calm în care
fără un început neapărat nici tânăr nici frumos nici bun la capătul străzii sub o mașina pe coaja unui melc călcat cu ochii țintă la cer m-am oprit și am băut o parte din zale dizolvate în asfalt
somn deasel
am stins lumina pe stradă
cu fiecare pas mai incendiez o amintire
toate femeile au fost închise
sunt pentru fabrica de redefinit
propria derută
vine prima intersecție și ca un
probă de messenger
t
l
q
mizerie, nimic altceva decât crimă în pădurile interminabile de la celălalt capăt al orașului
pe fundal femeile bete nu-și spun nimic
încerc să nu îngheț într-un
la celălalt capăt se murise puțin
am fost tăcut în camera cealaltă l-am auzit, cădea/ nici respirație, nici puls, doar o zvârcolire a limbii, din gura umflată ar fi vrut pesemne să-mi mai
țesuturile îi îmbătrâniseră și nu mai vedea bine decât decadența cu indiferență prea puțin mascată se lăsa pe mese noaptea ca pe niște paturi culorile diverselor băuturi se desfășurau atunci pe
într-o zi ca această căldură interminabilă
sudoare pe inelarul meu tata a plecat
n-a mai spus nimic n-a mai scos nici
un sunet din frunza pe buze ca o coasă
eu l-am împins acolo l-am învățat
să
mașina aceasta nu ne-a mai dus nici măcar un metru mai departe după pădurile acelea scumpe la vedere ca niște revederi tardive/ ca și când m-aș fi întâlnit cu mașina ta ridicam din umeri banalul vis
nu mai dați drumul la mitralieră nu-i mai întâmpinați cu gloanțe în această seară/ cei doi falși călugări urmăresc în direct pulverizarea lunii lor, frate/ sora izbită cu mine în aceeași seară de
rămășița a ceea ce a fost simplu/ pădure de gesturi care s-au limitat în cele din urmă la sine/ câteodată stradă, cateodată borcan, apoi o scurtă călătorie în țara lui back/ numai tu rămășiță a ceea
un corp din care s-a scos inima, proaspăt întins la soare, acum îl vede lumina și pe dinăuntru, acum frigul devine personal în gaura care a rămas în locul acela întâi roșie apoi din ce în ce mai
din scaunul cu rotile
nici o altă șansă în plus/ aveam în loc de cap un scaun cu rotile, în el se odihnea mustăcind un bunic/ adormea, înjura, circulau paralel înjurăturile din pereți în pereți,
nici o altă șansă în plus/ aveam în loc de cap un scaun cu rotile, în el se odihnea mustăcind un bunic/ adormea, înjura, circulau paralel înjurăturile din pereți în pereți, ca loviturile/ apoi
(ca o femeie pe care nu o mai ascult lumea continua să spună aceleași lucruri despre noi)
își pirduse importanța în miezul loviturilor pe care le aplica portierei de dacie albă iar prin geam se
o reverență iadului
Locuia pe balcon pur și simplu, nici nu mânca, nici nu bea, nu dădea semne că i-ar fi foame sau sete, privea numai peisajul îngrămădit de blocuri, câteva linii de
timp de o respirare pierdutele folii din rochia toamnei se lasau pe mana cofetarului, din sita cadeau pierdutele rochii ale acelor zile care nu-si mai aminteau orele noastre libere
fugarite prin
IV
Și totuși în ultimii trei ani uitase complet, nu avusese procese de conștiință, remușcări, vise urâte, obsesii, din contră totul se ștersese remarcabil din memorie, până și coșmarul cu trenul.
liliac bolnav
III
-Nu vrei să mergi cu diseară cu mine să mă duci la gară?…
-Nu. Răspunsese scurt și fără să se gândească la altceva decât că în ultimii trei ani…
-Nu!?…, pe chipul Nadiei
