Poezie
tango-ul ultimului copac
același om strângându-și corpul o prețioasă avuție în sine
2 min lectură·
Mediu
suntem goi de fapt ecoul ne prefigurează
conturul nu corpul contează
în urma trădării faptă nu există
nici corp nici ecou
orb în propriul pahar
tangou-ul votkinian de la votkinins
o altă prefigurare a mea
când eram tânăr
încă în viață dincolo de lanul de porumb
să ne imaginăm fără spaimă
fără cute și fără eroi
cine suntem
oamenii aceluiași sfârșit ne stingem
țigările în frunte înainte de execuție
să marcăm locul loviturii
al golului creat și apoi umplut
cu plumb
oamenii nu mor în execuții
din cauza glonțului ci fiindcă acooolo
puțin creier este înlocuit de fier
muzica unui copac stingher
scrijelind asfințitul în prăbușire
oamenii nu trăiesc toți
în memoria aceluiași sfârșit
doar noi ne refacem ca specie
de după război
intrăm pe o stradă goală în câmp
unde nu-ți imaginezi nimic decât câțiva
preoți mâncând o ultimă cină cu mei
ei se vor asasina reciproc
reinventând asfințitul
și în ultima clipă dată
unei lovituri de bazalt între coaste
vor răspunde cu aceeași căldură
cu care sângele pulsa și nu se lăsa
în drumul său răpus
de ideea că se vor asasina reciproc
cei 12 la ultima cină
în care nu au mai pătruns
doar unul reinventând asfințitul
scrie cu un deget în țărână
culoarea inimii tale este nici o culoare
prețiosul pasaj al culorii roșii
făcând schiaj de buze în pahar
descriu o curbă pe spire de creieri
peste nopțile nesupuse
răbdării, foamei, lipsei că nu ești aici
și unui nou urlet
dar măcar acolo ești alb și în siguranță
multe mame au grijă de tine
ca niște grădinari de un ultim copac
un tată cu buricele netăiate
iluzie și pasaj de culoare
roșie să crezi că o naștere
din spire de creieri este de fapt o spinare
încovoiată acestor cuvinte
când de fapt nu ești aici
lipsești vederii mele ochii mei
nu mai întrezăresc nici un fel de dragoste
decât spaima convulsivă că nu te văd
și că mâine nu voi ști ce ai făcut
cât ai băut ce ai respirat
împușcă-mă sincer dă-mi foc
alt tată nu există decât cel
pogorât în asfințit
și spaima mea convulsivă
că n-am să te mai văd
054004
0
în memoria aceluiași sfârșit``
``lipsești vederii mele ochii mei
nu mai întrezăresc nici un fel de dragoste
decât spaima convulsivă că nu te văd
și că mâine nu voi ști ce ai făcut
cât ai băut ce ai respirat``
am alaturat aceste versuri din dorinta de a sublinia ideea ce mi-a atras atentia.