în camera memoriei
în camera memoriei nu mai rămăsese decât un pictor în uniformă albă
care spuse fără să fie întrebat: „am dat și ultima dungă de roz pe
peretele care în general ar fi fost
pământ-balansoar
imaginea, pasul imponderabil peste toate nopțile mele
și fluieratul străzilor pustii încercat de vântul de primăvară,
ca și când nu ar avea treabă
să șteargă praful de opiu
e ceață în piața victoriei
orașul era liniștit și târziu
pe șine de tramvai morții se retrăgeau la depouri zdrăngănindu-și
tablele de la marginea încăperii
piața victoriei se învăluia în
bărbatul-poem
versul a spus câteva lucruri nicicând o poveste completă
ne petrecem atât de mult între rânduri și nu putem reafla condiția perfectă
asta nu e rimă, nici măcar un sărut clasic nu
textul ca dragostea pentru o femeie
textul ca dragostea pentru o femeie locuiește precum apa mării imensă
în memorie avansând pe plaja pe care două exemplare extraterestre
(decizie incertă cu
cimitir-meteorit sau in-vers
astăzi ploaia a stins toate țigările, au rămas însă vocile de scrum
și scheletul fumului, le strâng la piept de parcă le-aș fi născut eu însămi,
persoana întâi
iubire mov în trenul de noapte
cei patru pereți amețiți
colorați simplu în mov mi-amintesc că sunt prins
în lumina deschisă a ecranului galben-condor îmi lepăd pielea de vară
între pereți
gură de aer trasă în gol
sorbire de sete, gură de aer trasă în gol, mă răsucesc
și în jur e doar apa, tot ce a plouat e ce am transpirat
câteva lacrimi se vor scurge pe umeri și vor
stolul de sărutări
lady forceps terminase de făcut controlul și nici prea mult timp
nu-i luase treaba asta murdară, își desfăcu picioarele
și începu să vorbească:
-e clar, ești omul final, încă
traversăm în fiecare noapte iubirea
nu ți-am scris de mult timp și de multe ori, prea multe ploi
mi-au violat rândurile cu câte un hohot de râs, ce nu ți-am
spus atât de mult timp nu mai este
la coasă
tu să-mi faci calea
scris întors și valea
celor două coase
de pe buze stoarse
celor albi și mulți
între cei mai munți
celor două lacuri
reluate veacuri
înmovind în cer
răstimp
vânzătorul de baloane
la chioșcul din stația lui 178 se vând
magasines cu stampe de la ’48, iar la etajul
trei, apartamentul 14 se petrec
zi de zi jucării; căci toate femeile
mele cu
numai alcool
m-am trezit azi dimineață beat mort
berea și vinul îmi străluceau pe față
îmi spun continuu că nu mai suport
tremurul de mâini încă în viață
femei ca niște vapori de
aceste jeturi de frig și singurătate
4 posibil
și să vezi că ajung la moarte, chestiuni separate
femei dilatate în ele înseși ca pupilele tale,
în creierul tău însuți, măi frate,
în
3 probabil
ca și când n-aș mai auzi decât râsul
p…i mele, n-are nimic, mănânc alune și mă prefac
pudic, parcurg pe jos cele 12 rânduri ale poeziei și
marchez fiecare jet de semne de punctuație
aceste jeturi de frig și singurătate
.
.
.
5 scrisul
pe tine, mai frate, va ninge, pe tine berile se vor
rostogoli și nu vei înțelege nimic, te apropii de
îngeri, dar nu te iubești, sunt
Aceste jeturi de frig și singurătate
1
ca un străin parcurg cai, autobuze, curse
de șoareci, corpuri și femei și n-am nici cea mai vagă
idee unde e începutul sticlei de bere, unde îi
seara torționarului
era cât pe-aici sa înnebunesc, ninsoarea își făcea de cap prin oraș
cu niște păsări albe mă agățase de umeri: uită-te puțin
și spune dacă nu sunt o femeie
am să-mi mut patul la marginea câmpiei
unde plouă mereu și toate lucrurile se-neacă,
hai, să ne mutăm la marginea câmpiei cu toții,
ca și când acolo ar fi un fragment de autobuz,
singurul petic
Fragment de imposibilitate sociala
preludiu nici o amintire despre dragostea ta si o mare indiferenta fata de orice sunet
locuri pustii, franturi de imagini
ca și cum toate nopțile ar veni prea devreme într-o iarnă cu vapori feminini de primăvară, ca și cum tu ai vorbi despre rostogolirea acestui corp într-o bucată de mesteacăn, și străzile ar pulsa
sa scriem iubito, poemul-tren, lipindu-si ploapele de ferestre aburite de vin rosu ca niste buze care saruta umerii mei transpirand vin rosu/ sa ne scriem iubito poemele neterminate, orasele de un
Bi-Vela MAre rupta de catarg
el era un personaj fara maini care insa scria,
intindea pe foaie o femeie dezvelita de ideea
de papagal impaiat trecand peste dealuri zburand
peste umeri si peste
death can dance
moartea facea jogging in parcul solitar, pe doua parale ca te prind din urma/ alearga cu o drujba in parcul solitar taie cativa copaci, cateva crengi de metal si se aud scartaind