Andrei Gheorghe

pământ-balansoar imaginea, pasul imponderabil peste toate nopțile mele și fluieratul străzilor pustii încercat de vântul de primăvară, ca și când nu ar avea treabă să șteargă praful de opiu

e ceață în piața victoriei orașul era liniștit și târziu pe șine de tramvai morții se retrăgeau la depouri zdrăngănindu-și tablele de la marginea încăperii piața victoriei se învăluia în

bărbatul-poem versul a spus câteva lucruri nicicând o poveste completă ne petrecem atât de mult între rânduri și nu putem reafla condiția perfectă asta nu e rimă, nici măcar un sărut clasic nu

textul ca dragostea pentru o femeie textul ca dragostea pentru o femeie locuiește precum apa mării imensă în memorie avansând pe plaja pe care două exemplare extraterestre (decizie incertă cu

cimitir-meteorit sau in-vers astăzi ploaia a stins toate țigările, au rămas însă vocile de scrum și scheletul fumului, le strâng la piept de parcă le-aș fi născut eu însămi, persoana întâi

iubire mov în trenul de noapte cei patru pereți amețiți colorați simplu în mov mi-amintesc că sunt prins în lumina deschisă a ecranului galben-condor îmi lepăd pielea de vară între pereți

gură de aer trasă în gol sorbire de sete, gură de aer trasă în gol, mă răsucesc și în jur e doar apa, tot ce a plouat e ce am transpirat câteva lacrimi se vor scurge pe umeri și vor

stolul de sărutări lady forceps terminase de făcut controlul și nici prea mult timp nu-i luase treaba asta murdară, își desfăcu picioarele și începu să vorbească: -e clar, ești omul final, încă

traversăm în fiecare noapte iubirea nu ți-am scris de mult timp și de multe ori, prea multe ploi mi-au violat rândurile cu câte un hohot de râs, ce nu ți-am spus atât de mult timp nu mai este

la coasă tu să-mi faci calea scris întors și valea celor două coase de pe buze stoarse celor albi și mulți între cei mai munți celor două lacuri reluate veacuri înmovind în cer răstimp

vânzătorul de baloane la chioșcul din stația lui 178 se vând magasines cu stampe de la ’48, iar la etajul trei, apartamentul 14 se petrec zi de zi jucării; căci toate femeile mele cu

numai alcool m-am trezit azi dimineață beat mort berea și vinul îmi străluceau pe față îmi spun continuu că nu mai suport tremurul de mâini încă în viață femei ca niște vapori de

aceste jeturi de frig și singurătate 4 posibil și să vezi că ajung la moarte, chestiuni separate femei dilatate în ele înseși ca pupilele tale, în creierul tău însuți, măi frate, în

3 probabil ca și când n-aș mai auzi decât râsul p…i mele, n-are nimic, mănânc alune și mă prefac pudic, parcurg pe jos cele 12 rânduri ale poeziei și marchez fiecare jet de semne de punctuație

aceste jeturi de frig și singurătate . . . 5 scrisul pe tine, mai frate, va ninge, pe tine berile se vor rostogoli și nu vei înțelege nimic, te apropii de îngeri, dar nu te iubești, sunt

Aceste jeturi de frig și singurătate 1 ca un străin parcurg cai, autobuze, curse de șoareci, corpuri și femei și n-am nici cea mai vagă idee unde e începutul sticlei de bere, unde îi

seara torționarului era cât pe-aici sa înnebunesc, ninsoarea își făcea de cap prin oraș cu niște păsări albe mă agățase de umeri: uită-te puțin și spune dacă nu sunt o femeie

am să-mi mut patul la marginea câmpiei unde plouă mereu și toate lucrurile se-neacă, hai, să ne mutăm la marginea câmpiei cu toții, ca și când acolo ar fi un fragment de autobuz, singurul petic

Fragment de imposibilitate sociala preludiu nici o amintire despre dragostea ta si o mare indiferenta fata de orice sunet locuri pustii, franturi de imagini

ca și cum toate nopțile ar veni prea devreme într-o iarnă cu vapori feminini de primăvară, ca și cum tu ai vorbi despre rostogolirea acestui corp într-o bucată de mesteacăn, și străzile ar pulsa

sa scriem iubito, poemul-tren, lipindu-si ploapele de ferestre aburite de vin rosu ca niste buze care saruta umerii mei transpirand vin rosu/ sa ne scriem iubito poemele neterminate, orasele de un

Bi-Vela MAre rupta de catarg el era un personaj fara maini care insa scria, intindea pe foaie o femeie dezvelita de ideea de papagal impaiat trecand peste dealuri zburand peste umeri si peste

death can dance moartea facea jogging in parcul solitar, pe doua parale ca te prind din urma/ alearga cu o drujba in parcul solitar taie cativa copaci, cateva crengi de metal si se aud scartaind