Alina Manole - descoperirea ființei solare

Astăzi vă propun un profil poetic distinct – Alina Manole. Cititnd-o simți încă de la început cum se înalță din frăgezimea poemelor, din lucirile lor argintii sau policrome, o prezență deosebit de vie, care parcă se întrupează înaintea ta ca o făptură de basm, cu o forță nebănuită, uneori cu accente dure alteori cu accente de o mare fragilitate. Poezia ei e ca un caleidoscop de emoții contradictorii în care se întrezăresc lucruri vibrante, de inedită frumusețe și de profundă rezonanță, poeme care cuceresc direct sensibilitatea cititorului, chiar dacă uneori e nevoie de o exegeză savantă și interpretări subtile. Ne confruntăm cu o poezie care se dăruiește total, cu întreaga-i încărcătură afectiv spirituală dar și cu întregul ei mister luminos și imprevizibil. Ca fiecare începător în cunoașterea unui autor pornesc de la primul text postat, așa reușesc sa-mi creionez în linii subțiri portretul, ca pe parcurs, linie lângă line, contur după contur, nuanță după nuanță, în final să reușesc sau nu portretul respectiv. Ordinea firească a lucrurilor, e primul poem postat pe poezie.ro: E ordine la mine in suflet. / Toate sunt aranjate frumos / pe rafturi mai vechi / din lemn / ori din fier sau ceara. / Pe raftul din lemn, cel de sus, / tin prima papusa si iepurasul, / raft ludic si alb, in lumina. / Pe raftul din fier, cel de jos, / am asezat cutia cu scrisori, / albumul foto / si lantul cu chei, / sa-mi fie aproape / de portile sapate-n suflet. A Descoperim un suflet romantic ce aspiră mereu la o autodepășire: Odata ce te-au apucat / cuvintele / esti prins in ghearele lor / de animale de prada. / Nu este nici o magie aici, / dar negru pe alb / zboara cuvinte / din suflet. / Nu se rotesc, / ci raman statice / si perfecte. L Spuneam de la început că pentru conturarea unui portret pornesc de la linii aproape invizibile, cu fiecare poem parcurs mai adaug o linie: Am uitat-o in sarutul / dat grabit pe coltul stang al buzelor / sau am lasat-o acasa, / in coperta albastra, de pe vremuri, / de la caietul de mate. / Am scris cu ea o carte, / cursul pentru studenti / si retetele compensate. I Poeta se dezvăluie prin confesiune, se pare că se află în centrul propriei atenții, dar nu sub forma unui act de narcissism, ci printr-o autoproiecție care o situează ca posibil erou reprezentativ: Din taina daruita de tine / nu dau nimanui / si nu las pe nimeni / sa ma priveasca in ochi / sau sa imi atinga degetele / cu care mangai fiecare geana a vremii N Ideile ei sunt intuiții sensibilizate prin fantezie puse într-o lirică discursivă, proaspătă, este ca un mod de recreare a spiritului prin imagine, pornind de la enigmele interioare: Alteori ne trezim infasurati in Timp / alaturi de cineva de care / ne apropie miscarea valului de material, / ulterior ne departeaza / sau ne contopeste, / in functie de compatibilitatea / celor doua tipuri de texturi de Timp, / conform unor legi banale / de fizica si chimie. A Poezia este sensibilitate verbală, intuiție sugerată prin culoare, ritm, structură sonoră personală: Ma-nvelesc cu drumul catre-acasa, / Vrei sa te sarut, intrebi apoi, / Ne tinem de mana si astazi e joi, / Octombrie, 3. Si viata-i frumoasa.( o să-mi spuneți că aici ne e Alina, vă confirm că da). M Constatăm că finalitatea unei poezii e în expresie, iar intuițiile variază temperamental. Descoperim o serie de imagini de contemplație, reflectate de oglinzile arzătoare ale sensibilității: Umblam cu picioarele goale prin trestii / o furnica se zgaieste la mine / de pe tastatura / imi adun gandurile (neglijent imprastiate), / femeia e lucrul dracului zice Doru / si noi il credem si-ncercam / sa mai fim / umbland cu picioarele goale / printre cuvinte A Poezia care urmează e așa ca un strigăt în noapte, o soluție provizorie între două necunoscute, e un fior nou, fiorul iubirii care vibrează: Sa ai senzatia ca spatiul de toamna se dilata / sa încapa mai bine în lume, / Sa deschizi casuta postala / Si sa nu fie decat mailul de ieri, de la mama, / Sa te duci în pauza la tabla / Si sa scrii cu creta, într-un colt, te iubesc. N Un lucru extraordinar este surprins în poezia O , atracția pentru tablouri bizare, fantastice, un modernism ce se refugiază în gesturi stranii: Ploaia se catara pe geam, / isi intinde apoi degete lungi / printre ziduri, / copacii se prind de cer / cu frunze, ramuri / si cuiburi de pasari, / oamenii sunt o prelungire a cerului / pe pamant, / radacinile il continua, / apoi mortii. Alteori simțirea pare o stare latentă, iar expresia o virtuozitate. Pentru Alina lumea exterioară există ca un spectacol estetic de forme și culori cu un anumit stil interior, absolutul e în sine: Și uite așa au trecut anii și s-au terminat / toate școlile, / și mama și tata, / pe strada copilăriei vremea / pe la \"elevi\" mi-ar cere numărul matricol și / papucii de schimb - / n-am decât un număr de ani, / iar de schimbat, nu se mai poate schimba / nimic. L Alina are puterea de a plasticiza, are darul gravurilor pregnante, utilizând o linie dinamică. Dacă avem în vedere experiențele poeziei moderne, nu vom fi de loc surprinși de insolitul acestor imagini, doar că trebuie să fim mult mai atenți pe plan sugestiv: Trăim, / Tu, în sensul acelor de ceasornic, / descriind un cerc / format din totalitatea punctelor noastre vitale, // Eu, în sens trigonometric, / sinusul fiind un spațiu virtual, un ventricul / bine deliminat / de formula magică / în care tu ești singura necunoscută. E Ea desenează peisaje în nuanțele curcubeului, văzute de ochiul interior; peisajul acesta dictat din suflet aparține propriului său mecanism de constituire, astfel se simte acea energie abstractă ce animă contururile imaginare alcătuite de invazia unei sensibilități mai mult sau mai puțin exteriorizate: Îmi închipui gesturile tale / căpătând forma unei realități / în care distanțele / să se măsoare / în pași către tine / și nu în algoritmi banali de viață. D Ea ordonează spațialitatea în spiritul unei libertăți nestânjenite de nici o stavilă. Spațiul poetic are drept obiectiv principal elementul purtător de sens, deci cuvântul: Știai / că e în mâinile tale / dalta orfevrierului, / că eu numai îmi cresc rădăcini, / înăuntru, spre mine / și nicidecum spre văzul lumii tale E Îndepărtarea totală de concret, spiritualizarea extremă a peisajului, plasticizat în maniera Alina Manole, reține mai ales idealitatea abstractă: Zeii nu pleacă, ei sunt gravați / pe inimile noastre de piatră, / se estompează usor, odată cu ploile, / cu lacrimile și atâtea furtuni, / Tu, însă, / mi-ai inscripționat sufletul / cu toate numele tale / cu tot ce se spune despre / și ai plecat. S Descifrez o poezie de iubire, ușor ascunsă sub învelișul cuvintelor. Poeta ne indică doar direcția în care trebuie să ne orientăm dacă vrem să descoperim acest sentiment în adevărata-i lumină, de fapt în autenticitatea simțirii sale: Lasă-mă să-ți scriu / rotund, pe marginea lunii / și puțin înclinat spre stele, / fără semne de întrebare / și fără punct / amăgirilor noastre. C Cu câte un gest contemplativ pus în poezie, păstrează în cumpănă fericită neodihna interioară: Dă-mi un motiv / să fi oprit, / pe umbra zăpezilor, / întrebările / și cum ningea / naiv neomenesc normal / când tu desenai / în corel zece / forma transparentă a inimilor / și salvai totul / la Diverse. O Poezia ei nu se mărginește doar a se crea pe sine în cadrul limbajului, ca o lume aparte, autonomă ci participă la experiența limbajului modern, înscriindu-se astfel în cea mai deplină contemporaneitate. Poemele sale confirmă fecunditatea unui talent pentru care trăirile se transformă în vers. Putem spune că Alina este o veritabilă profesionistă, dăruindu-se poeziei, dăruire însoțită de o conștiință clarificată asupra tuturor implicațiilor lăuntrice și exterioare pe care le presupune această artă: Tu, / de la o vreme absent / din structura perfectă / a cristalelor de lacrimi / ca stări de agregare a sufletului, / în punctul de fugă / dintre cuvinte / spre alte și alte / tăceri paralele. P Poezia ei, modernă, plină de vitalitate și de prospețime răspunde unor nevoi adânci ale sufletului nostru, făcându-l să se simtă solidar cu autoarea versurilor. Ea reacționează mereu în sensul unui temperament bogat și dinamic, neobosit în a reafirma imboldurile și necesitățile firești ale stărilor sale: el învelește cu lacrimi / simple straturi suprapuse / mantiei de crystal / o piele transparentă, / cețoasă, / prin care s-ar distinge / scheletul incert și cartilaginous / al sufletului E În acest poem autoarea ne oferă acorduri și melodii de variate nuanțe, de la accentul tragic până la meditație resemnată. Raporturile eului cu existența, inserția în timp, în realitățile lumii apropiate sau în cele ale universului, conjugând culoarea cu muzica sentimentului, sugestia concretului cu fiorul abstracțiunii. Acest poem cred că reprezintă cheia unui moment, răspântie în evoluția spiritual - artistică a poetei. Oare am insistat prea mult asupra sensibilității poetei? Această sensibilitate, uneori ascunsă, o ajută sa participe la acel joc miraculos numit poezie. Chiar dacă uneori ne încurcăm între cuvinte și imagini, acceptăm frământarea lăuntrică, predominată în vers de o anumită magie a prezenței lirice, prin versuri îndrăznețe: de ce să scriu despre tine / mai bine / atunci când scriu despre dragoste / ca anotimp la numărul singular / al unicului ceas potrivit / secundelor inimii tale / cu pereți elastici, astfel încât / să-mi pot aduce acolo / tot ce știu despre mine, / ca acasă, / și încă să mai fie loc / pentru atunci când va rămâne / doar o umbră a sentimentelor, / întinsă, din ce în ce mai întinsă R. Pentru o înțelegere mai nuanțată a poeziei Alinei, să ne oprim la întâmplare, asupra unui poem: ... I E o poezie originală, realizând acele priveliști imaginare, caligrafiind în realitate diagrama interioara a poetei alternând între modernism, și o formulă proprie: ‘MIND THE GAP’ / ‘This train is for Canary Wharf’ / îmi spune piticul din subconștientul / lui Alice in Wonderland, / și eu iau și leg de un pod de-argint / un capăt al curcubeului, / celălalt capăt la mâna stângă, / de meridianul inimii, / în loc de ceas. R Fiecare poem se apropie mai mult sau poate prea puțin de adevăratul profil a poetei Alina Manole. Unele poeme nu au o acoperire emotivă, parcă le lipsește profunzimea, poeta fiind hotărâtă să exprime numai ceea ce e decisiv pentru ea. Încearcă cu diverse mijloace să surprindă cele mai sugestive experiențe lăuntrice care o tulbură și care înseamnă atât pentru ea cât și pentru noi, mărturii revelatoare despre un destin poetic: pe vremuri / ne atingeau din șapte în șapte perechi de aripi / tu ești tu ești strigai – se întâmpla să avem vocații diferite – / îmi /aduceai broșuri cu Ithaca departe vroiai să plecăm / eu uneori plecam prin palma ta / smulgeam celulele mă iubește nu mă iubește / mă scurgeam spre inimă ca / un sânge. E Metafora devine uneori cel mai fecund mijloc stilistic al fanteziei nelimitate a poeziei. Ne aflăm oarecum în fața unei matematici superioare a poeziei, în fața încercării de a transcede prin poezie datele și categoriile uzuale ale limbajului: hai treacă de la mine secanta asta de viață / cercurile sentimentelor contradictoriu umbrite / doar de negativul săgeții. A În creația unui autor poți afla într-adevăr inepuizabile resurse de frumuseți, ale meditației, de preocupări și satisfacții de ordin estetic și intelectual: arareori vorbeam despre moarte / așteptam ziua în care să-i restituim rădăcinile / un transparent din vreme să răspundă / ia-ți legătura cu viața / și umblă F Versurile și poemele au înfățișarea cea mai neașteptată; încep să se însuflețească sub privirea noastră și își dezvăluie rezonanțele ascunse: Nu-mi vorbi de iubire, lasă doar sângele / să curgă spre dealuri până la apele ultime, / atinge-i brazdele irisului și-nalță / iarba sărată a lacrimii jumătate sămânță / și nu pleca, nu pleca niciodată decât / spre centrul tripartit al pământului. I Poezia Alinei este interesantă tocmai prin originalitatea ei, coloratura ei ( chiar dacă uneori se mai repetă) unde nici o originalitate nu se închide în sine, ci are punți de legătură cu celelalte, participă la un fond tematic comun, se lasă în ultimă instanță asimilată de către forțele subtile, mereu maleabile, de sensibilitățile noastre. Nu ne rămâne decăt să privim poezia ca pe un gest de sinceritate și dăruire: sesquiquadrate sesquiquadrate țipau păsările vremii, / pe marginile noastre anotimpurile rămâneau / tatuaje în cifre magice. I Ea privește lumea cu luciditatea și distanțarea unui cercetător ,modern, inițiat în cele mai complicate stări din care scoate efecte lirice neașteptate: ascundeam ochii tăi / de retina tristeții se desprindea o altă privire / un fel de câmp străveziu / undeva îmi cânta o muzică / îngeri mai ridicau / din aripi / în loc de umeri. N În poezia de dragoste feminină va rămâne întotdeauna cevaîn afara puterii de înțelegere a bărbatului, acel etern feminine despre care vorbea Goethe. Fiorul intim al emoției nu este același pentru un bărbat și pentru o femeie; alte rezonanțe are pentru bărbat ecoul îndepărtat al cuvintelor și altul se strânge în sufletul femeii melodia ademenitoare a iubirii și a dorinței de a iubi – frumusețea vrea să fie contemplată, ea nu se poate autocontempla. Þ Ibrăileanu spunea că poeților li se cere nu numai sinceritate, ci și pudoare ( în acest caz, pudoarea are valoare estetică)… poeta nu poate cerși iubirea unui bărbat, deoarece sentimentul de dragoste e condiționat de rolul celor două sexe… și numai bărbatul are atitudine agresivă( e doar părerea lui Ibrăileanu). E Femeia poetă schițează foarte palid portretul celui pe care îl iubește, lăsându-ne să-l bănuim pe El în spatele voalului cu care ști să-și acopere sentimentele: doi ar trebui să încăpem într-un D / și un A nelegat / poate atunci vom fi îndrăgostiții / de care vorbesc poeziile / rătăcind mereu / spre ithaca.e du. I Poeta nu ne spune niciodată de ce iubește – efectul se confundă cu cauza, dar nici dacă este iubită sau cum este iubită. Singurul răspuns pe care ni-l dă este că dorește să iubească. Versurile nu devin punți care să ne ducă spre cunoașterea sentimentelor, să aflăm de ce iubește așa și nu altfel, sau dacă cu adevărat iubește: neînțelegând semnele / scrijeleam pe cantul iubirii / note de trecere. S Totul este umbră și depărtare, mătase grea de taină învăluie sensurile adânci, doar bănuite ca un păienjeniș. Întâlnești doar aluzii care alunecă, cuvinte care se opresc, pipăie și zboară, lăsânu-și doar conturul: Cuvintele tale / scrise pe jumătatea drumului / dintre noi, ăștilalți - / de înțelegem lumea cu fruntea în nori, / în al nouălea cer. O Sentimentul iubirii are rădăcini adânci în sufletul poetei, ea își desfășoară larg aripile într-o confruntare cu infinitul. Suferința iubirii este ascunsă subtil iar împlinirea și bucuria dragostei sunt doar bănuite: ploua în ventriculii mei / anotimpuri / eram doar o femeie transparentă / credeai că așa voi purta / copiii tăi de umbră. L Alina fragmentează dragostea, o prezintă în cât mai multe ipostaze, prelungindu-și în felul acesta bucuria de a visa: și / dacă ai fost tu / pentru o anume legătură / cu viața // îți muream în albul tangent la iubire. A Sentimentul de dragoste este disecat cu multă plăcere, analiza nu se oprește niciodată la un punct mort, ea devine mai minuțioasă. Un gest, o privire, un cuvânt capătă pentru ea valori nebănuite: astăzi / ținem în mâini fiecare câte o poveste de dragoste / se apropie marginea unui alt solstițiu / ne trimitem aceleași scrisori ne amintim zilele noastre / de naștere și ne privim / prin fotografiile altor semidrepte / tu ai aceeași ridicare de umăr / eu sunt aceeași unitate de măsură pentru / un fel de lacrimă / altceva. R Fiecare dintre noi purtăm un tipar personal unde liniile definitorii se modifică în funcție de temporalitatea noastră și de influențele de tot felul, fără a ne pierde configurația de bază, fapt care permite recunoașterea ca poet de-a lungul tuturor etapelor noastre mai mult sau mai puțin clar delimitate. E Scopul acestui eseu nu este de a exemplifica succesiv poemele Alinei, ci de a invita pe cititor la o nouă lectură globală și de a-i descoperi universul liric.