Maria-Gabriela Dobrescu

iluzia că orașul trăiește încă o face să păstreze ceasul la aceeași oră ar fi vrut să trișeze și ea povestea asta dar în mânecă avea doar o inimă acum își spală iubirea de

la marginea unei alte așteptări hrănește pescărușii cu tăcere apele nu-i mai ajung să-și spele îndoielile în suflet și-a tatuat o singurătate a lăsat doar un loc cât să

am mai adăugat o ploaie o tăcere puțin mov peste două orașe medievale am aflat totul despre nimic am învățat cum se sădește iubirea în sufletele arse de singurătate chiar dacă ochii tăi

a mai trecut un timp sau nu se preface că nu-i pasă își ascunde neliniștea pe sub pleoape tace asta știe să facă cel mai bine ar împrumuta pentru o zi mirosul acela și-ar coase

crezuse că mai poate înălța zmeie la marginea mării măcar o dată nu atinsese cerul cu inima de ceva timp nu mai cunoștea culorile păsări negre îi acompaniau tăcerea ca o ceață

își împarte amintirile micul tren primit de la un ambasador brățara cu smaralde rama de sidef un triptic semnul de carte... ar fi trecut dintr-o moarte în alta fără să știe că iubirea nu

ce nebuni frumoși! mi-au așezat capul pe pieptul tău ce senzație.... îți aud bătăile inimii în ceafă învăț să-număr înainte și-napoi fac calcule mereu eroare mă uit la mine mi s-au mărit

cu sângele greu orbitele arse de atâta așteptare nici oglinda nu mai ghicește iei pieptenele de sidef și netezești cu el cărările spre alte tărâmuri oaze la care revii câteodată seara te

frunzele înghețate mi se lipesc de tălpi mă doare mersul ăsta desculț nu credeam că se ajunge atât de greu nicăieri aș fi vrut să cobor într-o toamnă cred că m-am rătăcit

există mai multe feluri de a muri trenul acela duce cu el și ultima fărâmă de culoare rămâne doar un vis alb îmi spun- acum este momentul să fac ceva, orice desfac șinele/ dinamitez trenul/

se amăgește crezând că ploaia i-ar putea spăla păcatele nu vede dincolo de pereți - sunt virgini nicio lumină se dezice de toamnă nimeni nu va ști ce ascunde de fapt dincolo de

ne suspectăm de poezie căutăm înțelesuri exilăm orice speranță ascunzându-ne după degetele de la o mână cealaltă trebuie să o avem liberă mereu pentru a măsura distanța dintre vis și

Toată seara își numărase tristețile. La un moment dat pierduse șirul numărătorii. Nici nu era de mirare. Nu fusese niciodată bună la matematică. Și-a dat seama că trebuie să se adune și să-și facă un

n-o să mai folosesc simboluri nu are rost e târziu pentru mine vei înțelege asta într-o zi trebuie să îmi găsesc cuvintele, gesturile sau probabil acel loc unde să pot începe visul depre care

când trupul mi se împrăștie în cioburi de clipe îmi vine să alerg desculță prin ele lăsând timpul să curgă peste povestea asta cu final neprevăzut dar, mă las mângâiată de

a mai trecut o zi în care nu am simțit niciun loc comod în mine ea, cea fără nume, ca o boală incurabilă care te pândește să te prindă cu garda jos s-a instalat cum spuneam? comod peste tot,