Maria-Gabriela Dobrescu

o tablă de şah ai libertatea de a fi nebunul sau calul niciodată regele niciodată regina lumea crede că nebunul e un academician care în crize de durere cară roabe cu pietre sparge

Filip, când inima e o iederă călătoria spre înlăuntru nu s-a încheiat încă liniștea mocnește deschizând drumul spre lumină nu ne rămâne decât să pășim

Filip, dacă am fi pământ pe noi ar crește flori lumina ne-ar învălui moale am lua totul de la capăt ca și cum n-am ști că timpul e un semn care nu se șterge dar noi, Filip, suntem văzduh

Filip, tu dai vina pe ferestre în întuneric nu devenim liberi privește în jur timpul e un zid prea înalt pentru noi și nici nu știm ce-i dincolo lumina ne lingușește nu trebuie să

ce ascunzi în tăcerea asta, Filip mai bine ai lăsa să pătrundă lumina lucrurile ar căpăta contur ca la facerea lumii iar noi am deveni o liniște

Filip, mai ții minte grădina cu ciocârlii? eu mă plimb și azi prin ea pentru că umbra ta e trainică pe-acolo și mi se așază domol în orbite acum tu ești egal cu tot ce nu se mai întâmplă

există zile când iubesc oamenii există zile când nu privesc pe nimeni atunci intru în casa lui Filip și cer o cafea Filip nu mă mai cunoaște dar se preface că și lasă iar să

merg pe străzi necunoscute și tac tăcerea dezvelește un oraș ruginit care se clatină în liniștea mea merg mai departe unde aș fi putut întreba ceva nu este decât o biserică închisă cu

aproape îmi doresc să fim fluturi prin venele noastre ar curge un curcubeu și tăcerea

între noi se așază de-a valma orașe potrivesc câte un ceas pentru fiecare așteptare uitarea nu se risipește prin ochi sper o vară în care iubirea mea ca un bonsai să înfloreacă o

rostogolesc mai departe piatra asta într-o nebunie câte bănci libere atâtea singurătăți numărate pe degetele lumii din ploaie cresc morți vechi care rod măduvă

pe drumul sării pisez încremenirea îmbrăcată în slatină par frumoasă nu ar fi trebuit să privesc peste umăr aveam destule păcate în pantofii aceștia de năbuc voi păstra pe vârful

în iarnă îmi răstignesc singurătatea pe urme de lupi copacii cuiburi mă privesc muți doar caii așteptându-se unii pe alții frământă între copite teama de moarte

se izbea de pereți nicio breșă prin care să elibereze cuvintele nu bănuiai că pasărea aceea statornică era chiar ea păsările tale căutau mereu alte orizonturi povești oarbe în care

suntem prizonieri cuvintelor ne mai vorbesc doar fotografiile amăgindu-ne alb-negru coincidențele ne pândesc dintr-un univers singuratic din când în când ne pălmuim cu propriile palme e

nu închide ușa ascultă cum bate inima păsării oarbe din ea va crește un cântec revărsat printre coaste ca o rugă tu ești crucea albă între mătănii de zile negre

Pe 14 noiembrie 2010, în cadrul Lecturilor Urbane câmpinene, poetul Adrian Suciu și-a lansat noul său volum de poezie „Viața fără urmări”, apărut la editura „Brumar” din Timișoara. Desenul de pe

nu știam cântecul ploii de fapt mereu am crezut că este doar un refren al toamnelor aștept inconștient crispat trecerea timpului spre sâmbătă să dorm să tac să tac să dorm în locul în

fiecare poartă în suflet o pasăre un înger cu aripi întoarse spre lumină un cântec ascultat obsesiv o toamnă în care a desenat cândva dincolo de ferestrele deschise spre oriunde măști

pasărea aceea nu avea nume cel care trebuia să o numească își pierduse gândul într-o poveste oarbă oamenii o căutau după cântec după culoare în copacul înalt era doar o lumină iar